Europa est de tot: de la berbecii dacilor la "mielul" lui Afrim

Aflat la prima ediție, festivalul de teatru Europa est de tot a reunit pe scena Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași, trupe din cele două Moldove, Moldova din România (Iași, Botoșani, Galați, Piatra Neamț) și Republica Moldova (Chișinău, Bălți).
Festivalul a debutat pe 28 noiembrie cu spectacolul Amorul dănțuie și feste joacă, după William Shakespeare, pus în scenă de Teatrul Național ”Mihai Eminescu” din Chișinău, în regia lui Alexandru Vasilache și s-a încheiat pe 3 decembrie cu Herr Paul, de Tankred Dorst, regia Radu Afrim, spectacol pus în scenă de Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Scenografia: Iuliana Vîlsan, coregrafia: Andrea Gavriliu.
Moldova de peste Prut se dovedește a fi, în urma spectacolului jucat, pe deplin românească.

Actorii, Sandu Leancă, Iurie Radu, Alexandru Pleșca, Mihai Zubcu, Leo Rudenco, Anatol Durbală, Valentin Zorilă, Nicu Suveică, Ghenadie Gîlcă, Constantin Adam, Petru Oistric, Ina Surdu, Mihaela Strîmbeanu, Snejana Puică, Doriana Zubcu Mărgineanu, Ana Jereghe, Lilia Bejan, Anișoara Bunescu, Mihaela Damian, Anișoara Tkacenko, Vladimir Cobasnean, Viorel Cozma, au rezistat pe scenă timp de trei ore.
Peripețiile personajelor lui Shakespeare din Neguțătorul din Veneția, Mult zgomot pentru nimic, Îmblînzirea scorpiei, Nevestele vesele din Windsor sînt preluate în folclorul autohton. Costumele populare (Ludmila Furdui) sînt inspirate de stilul vestimentar al geto-dacilor. Decorul (Iurie Matei) face trimitere la simboluri dacice, cum ar fi șarpele, reprezentîndu-l pe Zamolxe sau capetele de berbeci (în luptă dacii foloseau catapulte de mare putere, berbeci din stejar cu cap de bronz sau fier). În spectacol sînt inserate momente de cîntec și dans folcloric (coregrafia: Dumitru Tanmoșan).
Destul de riscantă, departe de a degenera într-un kitsch, autohtonizarea lui Shakespeare mi s-a părut reușită. Dincolo de episoadele scenice redate, acest spectacol spune o poveste de sine stătătoare despre lupta pentru supraviețuire a culturii de origine română de peste Prut.
Meditația contextualizată strict la avatarurile unui popor care se caută pe sine între chemările ancestrale și impunerile teritorial - politice (RASSM, Teatrul Municipal al Unui Actor Chișinău, regia: Mihai Fusu), se generalizează înspre producții care pun în discuție manifestări diverse ale extremelor estice, precum apariția dictatorilor (Telmah, Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani, regia: Sergii Pavliuk), pătrunderea capitalismului în China (Omul cel bun din Sîciuan, după Bertolt Brecht, Teatrul Republican ”Luceafărul”, Chișinău, regia: Boris Focșa), parodierea melodramelor din filmele indiene (Herr Paul) și se universalizează atunci cînd întrebările existențiale devin ale tuturor (Orchestra, de Jean Anouilh, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Bălți, regia: Dumitru Griciuc).
La est de tot, teatrul a fost marcat de comunism, de creștinism și de fascism. La nivelul simbolurilor ori la cel al tematicii, aceste trei fenomene sînt prezente în producțiile din festival. Singurul spectacol în care le regăsim pe toate, Herr Paul, încheie festivalul. În țara lui Stalin, un tînăr moștenitor vine să-l convingă pe Herr Paul să se mute, cedîndu-i spațiul pentru dezvoltarea unei afaceri. Locul unei foste fabrici de săpun subliniază ororile din lagărele naziste.
Actorii Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, Cezar Antal, Lucreția Mandric, Matei Rotaru, Isabela Neamțu, Nora Covali, Andrea Gavriliu, surprind prin dedicație, încrîncenare, mobilitate, dezinvoltură.
Decorul de animale împăiate, aglomerînd scena, mimează vizual aerul irespirabil. Climatul este grotesc: tablouri cu găini cu corp de testicule și cioc în formă de penis, un vas WC pentru bărbați drept cuibar pentru o găină. Fanteziile erotice încă vii ale bătrînului Herr Paul populează o lume lipsită de timp. Personajele intră și ies prin pereți, prin dulapuri și oglinzi. Un spațiu fără uși este un spațiu mort, fără viitor. Prinși aici precum Hans și Gretel în casa vrăjitoarei, Helm și Lilo încep să fie devorați de propriile visuri de prosperitate și glorie.
Finalul, din tavan e coborîtă o grădină de flori artificilale, în mijlocul cărora se află simbolul mielului cristic, o gîscă cu cap de capră neagră, semnificînd strident domesticirea speranței.

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/11/blog-post.html

Big Brother

Adrian Buliga, absolvent al Universității de Arte ”George Enescu” din Iași, în prezent student al Hyperion din București, a fost orientat să adapteze scenic un text, care a atras atît de mult public la premieră, încît sala Ateneului a devenit neîncăpătoare, fiind necesară montarea laterală a unor scaune suplimentare. Este vorba despre romanul lui George Orwell, 1984, tradus de Anda Mocanu și Alina Tuduri. Distribuția: Lucian Valacu, Ștefana Arteni, George Grădinariu, Mihaela Budău, Tania Bogza, Codrina Ionel, Anda Mocanu, Alina Tuduri, Gina Andreea Țandură. Video design: Andrei Cozlac și Setsuna. Premiera a avut loc pe 18 noiembrie 2011 la Ateneul Tătărași.
Unul dintre meritele pe care i le-am găsit acestui regizor constă în chiar alegerea textului montării sale. În acest caz, el ar putea fi chiar de ajuns. Realizarea scenică este modernă (proiecții, atît în fundal, cît și pe tavanul Ateneului, pe mai multe niveluri, lasere poate prea multicolore, intrarea actorilor mult în sală, sonorizare de DJ profesionist, decor minimalist).
Ideea centrală a romanului lui Orwell este aceea că un neadevăr ori o iluzie inculcat(ă) cîtor mai multe minți umane ajunge, atunci cînd toți oamenii cred în el (ea) să constituie însăși realitatea. Punînd stăpînire pe mințile tuturor oamenilor (prin teleecran) și aducîndu-le la un numitor comun (credința în Big Brother), cineva poate ajunge să domine tot ceea ce se întîmplă pretutindeni. Dacă toți oamenii cred că Big Brother există, atunci el realmente există. Dacă toți ajung să socotească ”2+2=5”, atunci într-adevăr ”2+2=5”. Criteriul unic al adevărului, în egală măsură criteriu al realității, devine puterea de a sădi o anumită convingere în mintea tuturor. În aceasta rezidă secretul oricărui totalitarism.
Scenic, se insistă foarte mult pe ideea de mai sus și există cîteva momente memorabile, dintre care proiectarea pe spatele lui Winston a imaginii celei care îi repetă noul adevăr, indicîndu-ne cum de la nivelul fizic, acesta este forțat înspre interirul celui în cauză și imaginea tablei de șah și a pionilor ori cea a ”momentului de ură”.
Cele mai multe atrocități le comit chiar oamenii simpli în mintea cărora sînt sădite idei false. Dintr-o lume în care cîteva paradoxuri (”războiul este pace”, ”libertatea este sclavie”, ”ignoranța este putere”), la care aș mai adăuga doar unul - ura înseamnă dragoste, dau legea, nu există scăpare. S-a întîmplat în comunism, o doctrină care, se știe, are foarte multe în comun cu creștinismul: nu mai există război, doar aducerea ”tovarășului” la credința cea dreaptă, prin orice mijloace, iar libertatea te va face sclavul propriilor pasiuni ori gînduri, de aceea e mai bine să te supui, dacă vrei să fii stăpîn. Dintr-o mare dragoste, nemaiexistînd ură, crima împotriva semenului este permisă, dacă se consideră că e spre binele acestuia.
Spectacolul nu convinge aproape deloc prin jocul actorilor. Luate independent, majoritatea partiturilor sînt șterse. Cu mici excepții, Lucian Valacu (Winston), Ștefana Tuduri (Julia), Alina Tuduri (proprietăreasa), așteptați-vă să nu-i recunoașteți pe stradă, ca să nu mai vorbim de scenă, cînd îi veți revedea. Foarte entuziaști însă, acești tineri formează o echipă, care participă la o coregrafie teatrală și nu construiesc roluri. De aceea, ceea ce vă veți aminti e experiența totalitară din 1984.
Mulți au ales acest eveniment teatral pentru trecut: avînd în vedere că și ei au trăit pe propria piele în totalitarism, au simți, poate, nevoia unei reîncărcări a bateriilor prin retrăirea și reepuizarea perioadei comuniste de dinainte de 1989. Alții au venit pentru viitor: din motive doar de ei știute, au adus copii de 5 ani la spectacolul care pentru un copil nu poate fi terifiant numai pentru că îi este cu desăvîrșire de neînțeles ce se petrece pe scenă. Însă, cei mai conștienți, n-au fost prezenți în sală nici pentru că auziseră de roman, de film sau pentru că aveau prieteni printre actori. Îmi place să cred că ei, spectatorii ideali ai acestei piese, au fost acolo pentru prezent.



Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/11/big-brother.html

Teleenciclopedia zmeilor

Ingrid Robu (premiul publicului Gala Hop 2010), Diana Buluga (visează să dea viață personajului Mata Hari), Raluca Lupan (cucerește publicul, jucînd în barurile din Cluj) reprezintă numele a trei tinere actrițe talentate, care-au absolvit Facultatea de Teatru și Televiziune, Arta Actorului la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Din lupta cu mizeria pe care trebuie s-o îndure tînărul actor în România, începînd cu interminabila goană după contracte și terminînd cu lipsa de informare a publicului, ia naștere o reprezentație teatrală plină de nerv pusă în scenă în Maideyi atît în Iași cît și în Brașov. Premiera în Iași a fost pe 9 noiembrie 2011. Spectacolul se numește Zmeiada spațială și se bazează pe Enciclopedia zmeilor scrisă de Mircea Cărtărescu. Proiecțiile video și sunetul îi aparțin lui Cristian Pascariu.
Cele trei actrițe nu-și propun o adaptare pentru adulți a unui text destinat copiilor, deși în unele momente spectacolul are o atît de mare tentă ludică, încît se adresează copilului din fiecare dintre adulții prezenți acolo. Mai degrabă, este parodiată o emisiune a postului național de televiziune din România, teleenciclopedia. Termenul care dă denumirea emisiunii care-a debutat în 1965 e forjat de la alți doi termeni ”televiziune” și ”enciclopedie”. ”Momentul muzical” din generic, pe care cu toții îl cunoaștem, e semnat de compozitorul român Nicolae Kirculescu și ne trimite pe unii înspre o emisiune de cultură generală, pe alții înspre vremuri mai austere, iar pe alții chiar înspre timpurile copilăriei (de aici, poate, cele trei reacții diferite semnalate de protagoniste).
Clujencele interpretează mai multe roluri în același timp: ba trei oameni de știință care disecă viețile și cultura zmeiască, ba prezentatoarele emisiunii amintite, ba chiar pe zmeii înșiși. Recunosc că am fost uimită, nicio ezitare, nicio bîlbă, totul decurge ca la carte, ba nu – ca-n (tele)enciclopedia zmeilor. Aceste tinere chiar merită să fie văzute. Cred că au nevoie de confruntarea cu scena adevărată, de castinguri prin care să intre în competiție cu ele însele și cu alți actori.
De altfel, „enciclopedia zmeilor” este ușor amendată, astfel că teleenciclopedia zmeilor aduce în plus, pe lîngă situația actorului, păsurile ce îl rod pe omul contemporan: zmeiasca înstrăinare dintre zmeul, care azi a luat locul lui Făt-Frumos și consoarta sa zmeiască, cei doi ajungînd după ani de conlucrare să se învenineze reciproc sau gesturile și năzuințele zmeilor de duzină, care caută să aplice tot ce văd pe la televizor și nu am în vedere teleenciclopedia.
Pentru ca seara din Maideyi să fie perfect clujeană, s-a încheiat cu trei scurt metraje regizate de Cristian Pascariu: ”Do You Want to Quit Drinking?”, ”Deaf Rock’n Roll” (prezent la TIFF 2010, nominalizat la Gopo 2011), și ”Beyond my Mountain”. Tînărul regizor debutant dovedește că are simțul umorului, sensibilitate și imaginație. Prelucrează imagini ale filmografiei românești, adaptîndu-le cerințelor impuse de competițiile actuale. De aceea, cred că cel mai reprezentativ film al său nu e ”Deaf Rock’n Roll”, deja promovat în festivaluri, ci ”Beyond my Mountain”, care cred că ar putea interesa lumea occidentală a scurt metrajelor prin: umorul cu care e surprinsă viața omului simplu de la țară din România ori inflexibilul moralității tradiționale, dar mai ales prin ingeniozitatea de care dă dovadă regizorul. Protagonistul învață ce înseamnă să schiezi (imaginea ceașafurilor albe ce simulează zăpada) în același mod în care unui orb i se explică ce sînt culorile, prin analogie cu un alt simț, beție vizuală în primul caz, sinț tactil în cel de-al doilea. De altfel, o preocupare constantă a regizorului pare să fie cea a senzației: prin toate cele trei scurt metraje, el explorează lumea senzațiilor (vizuale, tactile, auditive), insistînd asupra unuia sau a altuia dintre sințuri, pe mirajul simțurilor, captivîndu-și emoțional spectatorul. Recomand sincer seara clujeană din Maideyi.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/11/teleenciclopedia-zmeilor.html

Afrim si arhetipurile

Actorii Teatrului ”Andrei Mureșanu” din Sfîntu Gheorghe au jucat Mai întîi te naști de Line Knutzon, în regia lui Radu Afrim, la Teatrul Odeon, în cadrul celei de a 21-a ediții a Festivalului Național de Teatru din București (28 octombrie - 6 noiembrie). Distribuția: Elena Popa (Nymse), Claudia Ardelean (Pipi), Fatma Mohamed (Lili), Cezar Antal (Axel), Sebastian Marina (Viktor), Daniel Rizea (Toader), Ioana Alexandrina Costea (Hilde), Scenografia: Cristina Milea. Pe 25 noiembrie, va fi prezent la Romanian Festival, organizat de Universitatea din Plymouth și Institutul Cultural Român.
Spectacolul se bazează pe textul autoarei daneze Line Knutzon, valorificînd ca mize suprarealismul, comicul, ironia și absurdul. Nașterea e de cele mai multe ori una simbolică: a începe să trăiești cu adevărat sau a te întîlni real cu un altul, cu celălalt. Despre această intrare în viață a fiecărui personaj e vorba. O filosofie a firelor ce ne leagă de ceilalți, transformînd lumea într-o rețea de fire urzite de raporturile interumane, subtile și nevăzute, încurcîndu-se unele-n altele, stă la baza scenariului lui Line Knutzon.
Plasat în intervalul dintre real și oniric, un locus care nu mai rezervă surprize celor ce frecventează teatrul lui Afrim (tunete și fulgere, fum, fețe vopsite, măști, climat bizar), reprezentația dezvoltă frenetic orbecăiala unor copleșiți, handicapați, complexați, inadapdați, care încearcă să țină piept derizoriului vieții, apelînd la imaginație ori pulsează nervos: Cum să reziști, cum să-ți menții integritatea? Cum să eviți mutilarea, descompunerea, putregaiul, jegul?
Compartimentarea spațiului scenic delimitează granițele interpersonale. Practic, sînt trei ”sertare” seriale, deopotrivă deschise (decorul, extrem de detaliat, dar nu abuziv, nu e schimbat pe parcurs) și închise: fiecare zonă de pe scenă are cîte o ușă ce desparte vizibilul de un offline ori, mai degrabă doar un invisible, unde nimeni nu știe ce se petrece cînd fantomaticele creaturi bîntuie prin grădinile altor lumi ori privesc pe la geamuri purtînd măștile din dotare. Cînd personajele sînt transbordate într-un spațiu străin, o graniță este încălcată. Dintr-un apartament în altul al aceluiași imobil saltul devine unul uriaș, iar călătoria personajului care îl face una inițiatică, echivalînd cu o ieșire nu doar din găoace ci și din matcă.
Spectacolul jonglează cu imposibilul: derizoriu (ex. îndrăgostiții se încălzesc la un reșou), totuși grav. Simboluri arhicunoscute sînt declișeizate printr-o utilizare inedită (ex. message in a bottle). Piesa e despre întîlniri autentice între oameni, or e greu de înțeles sau de acceptat că majoritatea nu au întîlnit cu adevărat pe nimeni, nu au iubit pe nimeni, trăind anost, conformist și superficial.
Insolent (incantația ”Deschide ușa Cristina”), brutal (ex. scenele cu toporul), în același timp plin de lirism. Grosier (ex. sulul de hîrtie igienică), totuși sobru. Spectacolul țintește ideea înstrăinării omului, personajele au un stil de a vorbi, ca și cum nu s-ar adresa nimănui. Robotizat (ex. Viktor vorbește la microfon, nimeni nu-l ascultă), dar parcă niciodată atingînd mai mult umanul. Omul este radiografiat în latura sa excremențială, dar și în profunzime.
Spectacolul pare populat de creaturi fantastice, elfi, dwarfi sau gnomi, evocă basmele copilăriei (Hansel și Gretel), legende (funigeii), imagini de film fantastico - absurd rus ori bizareria serialelor cehe pentru copii. Nu întîmplător asistăm la o avalanșă de simboluri, de trimiteri folclorice diferite, de analogii infinite. Dincolo de această diversitate de imagini posibile, Afrim nu construiește niște caractere ci pune în joc arhetipuri, simboluri universale ale subconștientului colectiv.
Coarda e întinsă pînă acolo încît se atinge punctul cel mai sensibil din om. Într-un mod de nedescris, reprezentația funcționează ca declanșator de necontrolat al unor amintiri, experiențe în spectator. Și deși nu oferă soluții existențiale, toți cei atinși s-ar putea declara răscoliți.



Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/11/afrim-si-arhetipurile.html

Cat de prost poate fi un om destept?

Madeleine L. Van Hecke, ”De ce oamenii deștepți fac greșeli prostești”, Editura Trei, 2011

Un titlu incitant în cadrul colecției de psihologie practică a editurii Trei, cu atît mai mult cu cît ne dovedim doar 1% din timp deștepți și 99% proști, cum l-am auzit spunînd pe Dl. Prof. Valeriu Gherghel, pe vremea cînd îmi era profesor la Facultatea de Filosofie din Iași. Cu atît mai mult cu cît sîntem persoane inteligente, de ce ne sînt rezervate ”gafe” prin care am putea fi cu ușurință etuchetați ca ”proști”?, completează psihologul american, Madeleine L. Van Hecke.

Cartea are două mize. Pentru început, se adresează individului: prin lucrul cu sine și puțină atenție, acesta ar putea contracara acele ”unghiuri moarte”, din cauza cărora se comportă prostește, neasumînd o perspectivă corectă asupra lucrurilor. Pînă la urmă, problema nu ține de coeficientul de inteligență, ci de perspectivă sau modul în care ne raportăm la realitatea imediată. Cu alte cuvinte, spune-mi din ce unghi privești, ca să-ți spun cine (cît de deștept) ești.

Cele zece unghiuri moarte identificate de autor sînt: 1. Dacă nu stai să gîndești, pierzi: ia-ți un răgaz de gîndire, distanțează-te de activitățile zilnice care te absorb și gîndește-te la ele; în felul acesta vei lua decizii mai deștepte. 2. Sîntem convinși că știm un lucru, rămînînd orbi la propria ignoranță. Dacă ne-am îndoi, am reuși să învățăm lucruri noi. 3. Uneori nu observăm ceea ce ne e prea familiar sau la îndemînă, ceea ce duce la gafe puerile (”ce culoare are mașina mea?”). 4. Sîntem incapabili să fim atenți la și să ne observăm/ privim obiectiv, corect  propriul comportament (”bîrna din propriul ochi”). 5. Sîntem robii propriului punct de vedere, incapabili să vedem contraargumentele celorlalți, să gîndim dintr-un punct de vedere opus.

 6. Avem o ”gîndire încorsetată”, care are mereu tendința de a categorisi, eticheta, plasînd totul sub tipare deja existente. Ce-ar fi să începem să gîndim liber, creativ, să vedem lucrurile și altfel decît ne-am obișnuit? 7. Multora necesitatea logică le scapă și simt nevoia să confrunte raționamentele cu faptele. Gîndirea practică folositoare vieții de zi cu zi nu e suficientă, trebuie să ținem cont și de logică. 8. Concepțiile și credințele noastre creează ”unghiul mort” al probelor neconcludente. Nu reușim să gîndim corect, să reunim piesele dintr-un ”puzzle”, deoarece le respingem pe cele care nu sînt conform paradigmei dominante (o concepție de viață și un set de valori deja adoptate, o imagine generală a lumii acceptată). 9. Nu observăm cauzele reale, ascunse ale unui fapt. 10. ”Nu vedem pădurea din cauza copacilor”: atenți la detalii, ignorăm sau desconsiderăm imaginea de ansamblu și nu ajungem să identificăm conexiunile dintre evenimente.

Cea de-a doua miză a cărții urmărește o pledoarie a diversității culturale, dezvăluită abia la final. Pentru a ne descoperi propriile unghiuri moarte, ne este necesară ”asumarea intenționată a altor perspective decît ale noastre” (p. 323). Atitudinea etnocentristă se vrea înlocuită printr-una mondocentristă, înspre o ”comunitate cooperantă, pașnică și globală” (p. 326), dominată de un ”respect reciproc autentic”, care să lase în urmă prejudecățile și discriminarea.

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/01/cat-de-prost-poate-fi-un-om-destept.html

Teatrul ca arta mecanica

”Penitenciarul de maximă siguranță Iași prezintă...” e formula care-ți dă fiori din trailerul semnat Andrei Cozlac pentru spectacolul Tom&Jerry, după scenariul lui Rick Cleveland pentru filmul Jerry and Tom (1998). Scenariul este pus în scenă de regizorul Florin Caracala. Prezentarea anonimă a castingului, Tony/Moldoveanul, Elaine/Moarta, Karl/Tipul Gras, Vic/Elvis, Tom, Jerry, face apel la identitatea de rol a deținuților distribuiți în piesă, iar nu la cea reală, cel mult este însoțită de o identificare fotografică, nu însă și de nume a celor șase. În filmul regizat de Saul Rubinek apar Joe Mantegna (Tom), Sam Rockwell (Jerry), Charles Durning (Vic), William H. Macy (Karl), Sarah Polley etc.
Evenimentul a avut premiera pe 26 octombrie la Ateneul Tătărași din Iași și urcă pe scena Teatrului Nottara pe 9 noiembrie în cadrul Festivalului National al Deținuților EXIT din București.
Florin Caracala nu e la primul proiect în care implică actori - deținuți ai Penitenciarului din Iași. Un asemenea proiect e ca un fel de secure cu două tăișuri. Oricum ai plasa-o, va tăia. Fie în sus – acești deținuți pun mai multă energie în joc decît o bună parte a actorilor profesioniști. Fie în jos – teatrul ar trebui să ne facă liberi. Or, ei nu pot experimenta această senzație. Revenirea la rampă, rechemați pentru aplauze, a fost foarte diferită de cea a unui actor obișnuit. Un actor manifestă o anumită destindere odată ce a ieșit din rol, pe care nu am putut-o vedea și aici. La finele spectacolului, cei șase mai degrabă și-au (re)intrat în rol. Dar să spunem că poate nu erau obișnuiți cu scena, lucru care însă nu s-ar putea susține și referitor la momentele de joc actoricesc efectiv.
Departe de a fi o artă liberală, teatrul devine în cazul acestui spectacol un fel de distracție mecanică. Mai întîi, mișcările personajelor sînt uneori reduse la mișcările automate ale unor păpuși mecanice, tehnică folosită cu succes pentru da o notă comică. Apoi deținuții - actori sînt lipsiți de experiență scenică, dar regizorul a lucrat asiduu cu ei, ”băgîndu-le rolul în cap”. Ceea ce a dat rezultate uimitoare de altfel. În al treilea rînd, secvențele care compun spectacolul creează impresia unui carusel.
Cam acestea sînt cuvintele care-mi vin în minte atunci cînd judec spectacolul: carusel, puzzle, cub rubik. Un joc al minții poate fi ghicit în spatele transpunerii scenice minuțios organizată, dar în care și viziunea globală funcționează. Imaginile create sînt pur și simplu captivante. Se pleacă de la o imagine inițială (Tom, Jerry și o victimă), compusă din jocuri de lumini și din umbre proiectate în fundal, după care întreaga poveste începe. Se revine, recompunîndu-se detalii ale scenei ultime în scena precedentă ei (pălăria victimei), la scena inițială. O circularitate remarcabilă, un parcurs scenic atent gîndit. Bine, oricînd e loc pentru hazard (tocul de la cizma asistentei lui Oprah).
Structura spectacolului sugerează mai degrabă o peliculă cinematografică decît o piesă de teatru. Și nu mă refer la filmul pe care actorii l-au folosit ca model pentru realizarea rolurilor proprii. Nici la proiecțiile folosite ca background pentru scene. Folosirea proiecțiilor nu e doar o tehnică în cazul regizorului acestui spectacol. Am în vedere o tendință mai generală a artei lui Florin Caracala. Parcă ar încerca să facă film, să imprime fluiditate, mișcare momentelor dramatice. Dinamicitatea la care mă refer nu are un caracter scenic.
Deocamdată regizorul se orientează înspre proiectarea de tip cinematografic a unor secvențe care se succed. Secvențele de scenariu nu-mi spun mare lucru: redau frînturi din viața unor ucigași plătiți, schimburi de replici între aceștia, un fel de scurte anecdote deopotrivă hazlii și cu final sîngeros. Însă felul în care scenariul a fost valorificat surprinde tocmai prin această structură cinematografică. Așteptăm momentul în care regizorul va produce primul său ”film la scenă deschisă”, apelînd la actori profesioniști compatibili.


Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.com/2011/11/teatrul-ca-arta-mecanica.html

Conversatia lumii teatrale iesene

Pe 21 octombrie a avut loc premiera spectacolului O sărbătoare princiară de Theodor Mazilu. Regia este semnată Ovidiu Lazăr, iar distribuția este asigurată de actorii: Horia Veriveș (Varga), Roxana Mîrza (Iuliana), Ana Hegyi (Apolonia) și George Cocoș (Nemeș).

(Foto: Vladimir Negru)

Cred că este unul dintre cele mai de răsunet evenimente ale Ateneului de pînă în prezent, o deschidere de stagiune 2011-2012 la înălțime. Un aspect pozitiv îl reprezintă faptul că regizorul s-a ocupat totodată de scenografie, de costume și de coloana sonoră. Ai în fața acestui spectacol rafinat experiența unei totalități covîrșitoare. Un al doilea fapt formidabil - ansamblul celor patru actori, excelent sudat, ireproșabil în ceea ce privește execuția. Regizorul nu pune accent pe jocul unuia ori al altuia dintre actori. Intenția nu este de a evidenția actorii, ci de a integra echipa în unitatea spectacolului.
Odată introduși în sala Ateneului, atmosfera este suprafirească, încordată, incitantă. Pe scenă o cruce roșie de dimensiune variabilă, cîteva sfeșnice aprinse, pînze albe pătate de roșu. Tot parte din decor sînt un fel de draperii din lance ascuțite, care sînt lăsate jos ori ridicate, în funcție de scenă, cît și replici mai tari din piesă, scrijelite cu roșu pe pînză albă în fundal. Costumele folosite sînt de epocă (frac, rochii lungi, largi, tocă). Horia Veriveș poartă chiar o perucă blondă de epocă. Ceea ce contrastează cu întreg climatul modernist al piesei.
Intro-ul îl face actrița Ana Hegyi cu un monolog despre dreptul de a fi tu însuți într-o lume de prejudecăți (cu o poezie de J Prevert), unde cerințele de autojustificare și nevoia de a da explicații primează. Am avut senzația că, trecînd de la inocența devenirii, la revoltă și apoi la oprimare și anxietate, de altfel o gamă variată de stări de spirit, sîntem, de fapt, purtați prin toate vîrstele omului. Se pare că nu m-am înșelat asupra potențialului acestei tinere actrițe.
Dacă decorul și atmosfera confiscă puterea și valoarea piesei, acțiunea își permite să piardă din dinamism. Efectiv nu se întîmplă mai nimic. Un nobil, mîna lui dreaptă și eventual soția nobilului savurează o execuție - niște oameni sînt trași pe roată și nimic mai mult, în virtutea principiului: ”Orice moarte care nu-i a ta e un lucru frumos” (Varga). Horia Veriveș are un as în mînecă atunci cînd vine vorba de comicul de limbaj ori de atitudine și nu ezită să-l folosească în jocul de poker pe care îl face cu publicul.
Firul narativ e incredibil: cei doi soți se obișnuiesc atît de mult cu ideea morții fiicei lor (”obișnuința e o a doua natură”), mai bine zis cu beneficiile de urma martiriului acesteia, încît, atunci cînd descoperă că ea trăiește, nu numai că nu se mai pot bucura, dar nu-și pot imagina altă soluție decît să replieze realitatea pe starea de dinaintea veștii. Ei încearcă să o omoare (ticăloșia umană nu are limite). Însă, din călăi cei doi devin victime în cele din urmă, iar Nemeș și Apolonia le iau locul în reprezentația de la Iași (răsturnare nu numai de situație, ci și de scenariu).
Am întîlnit la un moment dat ideea că lăsa de dorit că regizorul nu văzuse o posibilă analogie care s-ar fi putut crea între condiția protagonistului său și condiția protagonistului altui spectacol, într-o situație oarecum similară. Cu referire la o anume imagine care circula de la spectacolul x la spectacolul y. De ce aduc în discuție acest lucru? Pentru că unu – nu mi se pare a fi un defect, ci, mai degrabă, o calitate. Doi - regăsesc în piesa pusă în scenă la care mă refer și un alt spectacol care se joacă acum la Iași, Fluturi, fluturi...o idee și o imagine comună: criminalul preia identitatea victimei. Această idee este concretizată prin imaginea călăului care devine, ușor parodic, poate inițial ca într-o glumă, dar ulterior cred că la modul cel mai serios așa cum fusese victima sa.
Se intră prin acest soi de comunicare între spectacolele jucate la Iași într-un circuit al imaginilor artistice, iar piesele jucate nu sînt independente una de cealaltă, ci se întîlnesc într-un întreg emoțional și ideatic, de altfel destul de variat.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/11/conversatia-lumii-teatrale-iesene.html

Paradoxul iubirii

Pascal Bruckner, Paradoxul iubirii, Editura Trei, 2011

Pascal Bruckner, eseist și romancier francez, e autorul celebrelor romane Luni de fiere (1981), Iubirea față de aproapele (2005) și al renumitelor volume de eseuri Tentația inocenței (1995), Euforia perpetuă (2000). Ultima sa carte, Paradoxul iubirii, apărută la editura Trei, în cadrul colecției Acum pentru viitor, a fost lansată și în România vara aceasta.

Paradoxul iubirii este un eseu-analiză, situat la granița dintre psihologie, sociologie și istoria ideilor despre condiția actuală a uneia dintre cele mai contrariate creații ale minții umane – iubirea. De la idealizările romanticilor la eliberarea sexuală a anilor ’60, de la condamnarea pasiunii în epoca clasică la revoluția intimității și la utopia ”mîntuirii prin orgasm” (Wilhelm Reich), la reactualizarea ideilor marchizului de Sade, iubirea a fost în continuu inventată și reinventată.

Un prim paradox îl reprezintă opoziția artificial creată între iubire și atracție. Sexualitatea este combatută în mod tradiționalist ca fiind un mare aducător de rele și este idealizată instituția familială clădită pe valori superioare marelui rău al carnalității: prietenia, interese și scopuri  comune, copii. La polul opus, libertarianiștii proclamă amorul fără limite.

Într-un al doilea sens al paradoxului iubirii, avem în vedere situația omului contemporan, pliat între captivitate și autonomie, între pasiune acaparatoare și independență. Cum să te abandonezi, rămînînd în același timp fidel ție însuți, cum să înveți renunțarea la sine, fără a te pierde chiar cu totul? Sînt întrebări care pun în cumpănă nu doar fidelitatea conjugală, modelul cuplului, dar, deopotrivă, egoismul amantului perpetuu.

Într-una dintre cele mai grozave imagini ale iubirii, sentimentul altădată fragil, ajunge să justifice la nivel ideologic atrocitățile împotriva omului din comunism. În același mod în care Inchiziția și-a ars ereticii pe rug, potrivit decretului ”Nu există mîntuire în afara bisericii” (Conciliul de la Trento, 1545). Egalitatea tuturor membrilor acestei biserici e proclamată, o fraternitate conform căreia în lumea creștină ”nu vor mai fi nici greci, nici evrei, nici barbari...nici bărbați, nici femei” (Sfîntul Pavel). Comunismul, arată Bruckner, nu-i decît exagerarea dusă la limită a principiului ”să ucizi din iubire”. Pînă și conceptele celor două ideologii, creștinism – comunism, pot fi puse în paralel: proletariatul – Cristosul planetar, aducător de mîntuire.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2011/11/paradoxul-iubirii.html