Evenimentul a avut premiera pe 26 octombrie la Ateneul Tătărași din Iași și urcă pe scena Teatrului Nottara pe 9 noiembrie în cadrul Festivalului National al Deținuților EXIT din București.
Florin Caracala nu e la primul proiect în care implică actori - deținuți ai Penitenciarului din Iași. Un asemenea proiect e ca un fel de secure cu două tăișuri. Oricum ai plasa-o, va tăia. Fie în sus – acești deținuți pun mai multă energie în joc decît o bună parte a actorilor profesioniști. Fie în jos – teatrul ar trebui să ne facă liberi. Or, ei nu pot experimenta această senzație. Revenirea la rampă, rechemați pentru aplauze, a fost foarte diferită de cea a unui actor obișnuit. Un actor manifestă o anumită destindere odată ce a ieșit din rol, pe care nu am putut-o vedea și aici. La finele spectacolului, cei șase mai degrabă și-au (re)intrat în rol. Dar să spunem că poate nu erau obișnuiți cu scena, lucru care însă nu s-ar putea susține și referitor la momentele de joc actoricesc efectiv.
Departe de a fi o artă liberală, teatrul devine în cazul acestui spectacol un fel de distracție mecanică. Mai întîi, mișcările personajelor sînt uneori reduse la mișcările automate ale unor păpuși mecanice, tehnică folosită cu succes pentru da o notă comică. Apoi deținuții - actori sînt lipsiți de experiență scenică, dar regizorul a lucrat asiduu cu ei, ”băgîndu-le rolul în cap”. Ceea ce a dat rezultate uimitoare de altfel. În al treilea rînd, secvențele care compun spectacolul creează impresia unui carusel.
Cam acestea sînt cuvintele care-mi vin în minte atunci cînd judec spectacolul: carusel, puzzle, cub rubik. Un joc al minții poate fi ghicit în spatele transpunerii scenice minuțios organizată, dar în care și viziunea globală funcționează. Imaginile create sînt pur și simplu captivante. Se pleacă de la o imagine inițială (Tom, Jerry și o victimă), compusă din jocuri de lumini și din umbre proiectate în fundal, după care întreaga poveste începe. Se revine, recompunîndu-se detalii ale scenei ultime în scena precedentă ei (pălăria victimei), la scena inițială. O circularitate remarcabilă, un parcurs scenic atent gîndit. Bine, oricînd e loc pentru hazard (tocul de la cizma asistentei lui Oprah).
Structura spectacolului sugerează mai degrabă o peliculă cinematografică decît o piesă de teatru. Și nu mă refer la filmul pe care actorii l-au folosit ca model pentru realizarea rolurilor proprii. Nici la proiecțiile folosite ca background pentru scene. Folosirea proiecțiilor nu e doar o tehnică în cazul regizorului acestui spectacol. Am în vedere o tendință mai generală a artei lui Florin Caracala. Parcă ar încerca să facă film, să imprime fluiditate, mișcare momentelor dramatice. Dinamicitatea la care mă refer nu are un caracter scenic.
Deocamdată regizorul se orientează înspre proiectarea de tip cinematografic a unor secvențe care se succed. Secvențele de scenariu nu-mi spun mare lucru: redau frînturi din viața unor ucigași plătiți, schimburi de replici între aceștia, un fel de scurte anecdote deopotrivă hazlii și cu final sîngeros. Însă felul în care scenariul a fost valorificat surprinde tocmai prin această structură cinematografică. Așteptăm momentul în care regizorul va produce primul său ”film la scenă deschisă”, apelînd la actori profesioniști compatibili.
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2011/11/teatrul-ca-arta-mecanica.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu