(Foto: Vladimir Negru)
Cred că este unul dintre cele mai de răsunet evenimente ale Ateneului de pînă în prezent, o deschidere de stagiune 2011-2012 la înălțime. Un aspect pozitiv îl reprezintă faptul că regizorul s-a ocupat totodată de scenografie, de costume și de coloana sonoră. Ai în fața acestui spectacol rafinat experiența unei totalități covîrșitoare. Un al doilea fapt formidabil - ansamblul celor patru actori, excelent sudat, ireproșabil în ceea ce privește execuția. Regizorul nu pune accent pe jocul unuia ori al altuia dintre actori. Intenția nu este de a evidenția actorii, ci de a integra echipa în unitatea spectacolului.
Odată introduși în sala Ateneului, atmosfera este suprafirească, încordată, incitantă. Pe scenă o cruce roșie de dimensiune variabilă, cîteva sfeșnice aprinse, pînze albe pătate de roșu. Tot parte din decor sînt un fel de draperii din lance ascuțite, care sînt lăsate jos ori ridicate, în funcție de scenă, cît și replici mai tari din piesă, scrijelite cu roșu pe pînză albă în fundal. Costumele folosite sînt de epocă (frac, rochii lungi, largi, tocă). Horia Veriveș poartă chiar o perucă blondă de epocă. Ceea ce contrastează cu întreg climatul modernist al piesei.
Intro-ul îl face actrița Ana Hegyi cu un monolog despre dreptul de a fi tu însuți într-o lume de prejudecăți (cu o poezie de J Prevert), unde cerințele de autojustificare și nevoia de a da explicații primează. Am avut senzația că, trecînd de la inocența devenirii, la revoltă și apoi la oprimare și anxietate, de altfel o gamă variată de stări de spirit, sîntem, de fapt, purtați prin toate vîrstele omului. Se pare că nu m-am înșelat asupra potențialului acestei tinere actrițe.
Dacă decorul și atmosfera confiscă puterea și valoarea piesei, acțiunea își permite să piardă din dinamism. Efectiv nu se întîmplă mai nimic. Un nobil, mîna lui dreaptă și eventual soția nobilului savurează o execuție - niște oameni sînt trași pe roată și nimic mai mult, în virtutea principiului: ”Orice moarte care nu-i a ta e un lucru frumos” (Varga). Horia Veriveș are un as în mînecă atunci cînd vine vorba de comicul de limbaj ori de atitudine și nu ezită să-l folosească în jocul de poker pe care îl face cu publicul.
Firul narativ e incredibil: cei doi soți se obișnuiesc atît de mult cu ideea morții fiicei lor (”obișnuința e o a doua natură”), mai bine zis cu beneficiile de urma martiriului acesteia, încît, atunci cînd descoperă că ea trăiește, nu numai că nu se mai pot bucura, dar nu-și pot imagina altă soluție decît să replieze realitatea pe starea de dinaintea veștii. Ei încearcă să o omoare (ticăloșia umană nu are limite). Însă, din călăi cei doi devin victime în cele din urmă, iar Nemeș și Apolonia le iau locul în reprezentația de la Iași (răsturnare nu numai de situație, ci și de scenariu).
Am întîlnit la un moment dat ideea că lăsa de dorit că regizorul nu văzuse o posibilă analogie care s-ar fi putut crea între condiția protagonistului său și condiția protagonistului altui spectacol, într-o situație oarecum similară. Cu referire la o anume imagine care circula de la spectacolul x la spectacolul y. De ce aduc în discuție acest lucru? Pentru că unu – nu mi se pare a fi un defect, ci, mai degrabă, o calitate. Doi - regăsesc în piesa pusă în scenă la care mă refer și un alt spectacol care se joacă acum la Iași, Fluturi, fluturi...o idee și o imagine comună: criminalul preia identitatea victimei. Această idee este concretizată prin imaginea călăului care devine, ușor parodic, poate inițial ca într-o glumă, dar ulterior cred că la modul cel mai serios așa cum fusese victima sa.
Se intră prin acest soi de comunicare între spectacolele jucate la Iași într-un circuit al imaginilor artistice, iar piesele jucate nu sînt independente una de cealaltă, ci se întîlnesc într-un întreg emoțional și ideatic, de altfel destul de variat.
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2011/11/conversatia-lumii-teatrale-iesene.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu