Paradoxul iubirii

Pascal Bruckner, Paradoxul iubirii, Editura Trei, 2011

Pascal Bruckner, eseist și romancier francez, e autorul celebrelor romane Luni de fiere (1981), Iubirea față de aproapele (2005) și al renumitelor volume de eseuri Tentația inocenței (1995), Euforia perpetuă (2000). Ultima sa carte, Paradoxul iubirii, apărută la editura Trei, în cadrul colecției Acum pentru viitor, a fost lansată și în România vara aceasta.

Paradoxul iubirii este un eseu-analiză, situat la granița dintre psihologie, sociologie și istoria ideilor despre condiția actuală a uneia dintre cele mai contrariate creații ale minții umane – iubirea. De la idealizările romanticilor la eliberarea sexuală a anilor ’60, de la condamnarea pasiunii în epoca clasică la revoluția intimității și la utopia ”mîntuirii prin orgasm” (Wilhelm Reich), la reactualizarea ideilor marchizului de Sade, iubirea a fost în continuu inventată și reinventată.

Un prim paradox îl reprezintă opoziția artificial creată între iubire și atracție. Sexualitatea este combatută în mod tradiționalist ca fiind un mare aducător de rele și este idealizată instituția familială clădită pe valori superioare marelui rău al carnalității: prietenia, interese și scopuri  comune, copii. La polul opus, libertarianiștii proclamă amorul fără limite.

Într-un al doilea sens al paradoxului iubirii, avem în vedere situația omului contemporan, pliat între captivitate și autonomie, între pasiune acaparatoare și independență. Cum să te abandonezi, rămînînd în același timp fidel ție însuți, cum să înveți renunțarea la sine, fără a te pierde chiar cu totul? Sînt întrebări care pun în cumpănă nu doar fidelitatea conjugală, modelul cuplului, dar, deopotrivă, egoismul amantului perpetuu.

Într-una dintre cele mai grozave imagini ale iubirii, sentimentul altădată fragil, ajunge să justifice la nivel ideologic atrocitățile împotriva omului din comunism. În același mod în care Inchiziția și-a ars ereticii pe rug, potrivit decretului ”Nu există mîntuire în afara bisericii” (Conciliul de la Trento, 1545). Egalitatea tuturor membrilor acestei biserici e proclamată, o fraternitate conform căreia în lumea creștină ”nu vor mai fi nici greci, nici evrei, nici barbari...nici bărbați, nici femei” (Sfîntul Pavel). Comunismul, arată Bruckner, nu-i decît exagerarea dusă la limită a principiului ”să ucizi din iubire”. Pînă și conceptele celor două ideologii, creștinism – comunism, pot fi puse în paralel: proletariatul – Cristosul planetar, aducător de mîntuire.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2011/11/paradoxul-iubirii.html