Dupa dealuri: Apel la luciditate

Întâmplarea din După dealuri (scenariul și regia Cristian Mungiu, premiat la Cannes, 2012) spune mai mult despre consecințele ultime ale prieteniei totale, despre binele impus care-ți calcă în picioare voința și libertatea, despre viitorul tinerilor din România, decât ar putea vreodată să o facă preceptele, canoanele și predicile bisericii ori altă putere sau instituție politică, dintre cele ce ne guvernează destinele.

Două fete aleg moartea în locul vieții: Voichița, dedicată rânduielii mănăstirești alege moartea în viață, calea călugăriei. Prietena ei, Alina, alege moartea prin faptul că se încăpățânează să nu-și accepte destinul de om singur. E vina cuiva? Numai Dumnezeu o știe, vorba preotului.  E adevărat că cel ce pleacă nu e ca cel ce rămâne și că cel ce se întoarce nu mai e cel ce-a plecat, dar cu ce drept îi poate interzice părintele Voichiței să se schimbe? Nimeni nu poate controla devenirea altcuiva, decât cu riscul de a face jertfe umane ori de a  fi pedepsit. După cum nici a-ți pune viața în brațe străine nu e tocmai firesc, așa cum pe căi diferite fac atât Voichița, cât și Alina. Creștinismul este, să ținem bine minte, o religie a libertății individului uman; aneantizând prin/pentru dragoste voința și libertatea, atât pe calea cuplului lumesc, cât și pe cea a mariajului cu Dumnezeu nu poate fi decât o interpretare greșită, care, din păcate, se practică destul de des.

Un strigăt de ajutor își face auzită vocea înăbușită în acest film despre care s-a spus că e prea puțin politizat. Surdo-muțenia urletului existențial din spatele ordinii aproape feerice create de spațiul mănăstiresc arhaic nu diminuează zvâcnetul pus în seama personajului Alina, purtat de colo colo de câteva măicuțe febrile ca un mic mușuroi fără cuget, îndârjit să împlinească legea. Sunt tinerii ce cred în postura acestor două fete astăzi? Ori îi reprezină ele pe cei ce nu cred? Poate fi vorba de tinerii din România, de lipsa acută de viitor hărăzită unor întregi generații fără drept de apel? Poate fi luciditatea opera diavolului? Ne este dat să privim adevărul cu ochii larg deschiși doar atunci când este prea târziu? Ce înseamnă acest prea târziu? Că moartea este mai puternică decât viața? Că o alegere greșită ne poate costa pentru totdeauna?
Nu există destin decât în măsura imposibilității de a schimba trecutul. În rest, suntem pe deplin liberi să alegem. Să alegem viața sau moartea. La final, Voichița îmbracă puloverul Alinei: călăul fără voie (deci iertat pentru că a săvârșit răul din ignoranță?) preia destinul de conștiință al victimei. De fapt, Voichița primește de la prietena ei cel mai de seamă dar: propria conștiință. Luciditatea nu e opera diavolului. Propria luciditate e ceea ce-ți rămâne atunci când nu mai ai nimic.

Luciditatea e tot ce ne-a mai rămas.

 

 

 (Dupa dealuri, un film de cristian Mungiu, premiera 26 octombrie 2012, Cinema Victoria, Iasi)

 Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/10/dupa-dealuri.html

 

Despre cenusiul care striga in noi

Un citat celebru al lui Malraux emitea următoarea sentință despre secolul nostru: ”Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Acum, privind retrospectiv la zicere, încercând să surprind în scriitură prezentul pe care îl trăiesc și, prospectiv, ridicând cortina înspre plina derulare de secol XXI, aș putea, pe de o parte, observa că secolul acesta pare, mai curând unul licențios, iar pe de altă parte mi-aș putea permite o nouă sentință: Secolul XXI s-ar putea salva doar prin estetică.

A început să mă preocupe filosofia istoriei, pe mine care nu am iubit niciodată istoria. Tocmai pentru că am simțit imboldul de a discuta despre sfârșitul istoriei ca încercare științifică de a recupera un fapt în sine, ceea ce s-a petrecut cândva cu adevărat. Mai degrabă, mă simt atrasă de teoriile constructiviste, care susțin că trecutul reprezintă un mod de a citi un fapt la care nu am putea avea acces ca atare. În acest sens, spunem că istoria se scrie, se face, se rescrie cu fiecare demers istoriografic și conștiință iscoditoare. Nivelul pe care îl am în vedere nu este, însă, cel al literaturii; nu mi se pare optim să rescriem istoria ca pe o nuvelă ori ca pe un roman, deși ideea de ficțiune este destul de bine încorporată într-o asemenea idee. Mai curând, aș opta pentru o (re)construcție a istoriei de ordin estetic. Iar arta pe care am ales-o pentru a-mi pune în practică teoriile nu-i alta decât teatrul.
Pretext pentru prezentul articol am ales o piesă de teatru de I.-L. Caragiale, O scrisoare pierdută, în regia lui Alexandru Dabija, având premiera undeva anul trecut, dar pe care Iașul a găzduit-o chiar anul acesta (9 octombrie) la Casa Studenților din Iași. De această dată, drumul făcut de renumitul regizor român la Iași poate fi explicat prin considerente mai mult decât grandioase ori pecuniare. Pe scurt, poate fi justificat. Din distribuția excepțională a spectacolului fac parte: Marcel Iureș (Nae Cațavencu), Marius Florea Vizante (Ștefan Tipătescu), George Mihăiță (Agamemnon Dandanache), Valentin Teodosiu (Zaharia Trahanache), Dorina Chiriac (Cetățeanul turmentat), Mihaela Teleoacă (Zoe), Florin Dobrovici (Tache Farfuridi), Eugen Racoți (Iordache Brânzovenescu), Dragoș Huluba (Ghiță Pristanda). Lumea lui Caragiale nu constituie pentru Alexandru Dabija un fapt în sine, la care ar trebui să avem acces ca atare și cu reverență. Dimpotrivă, aproape orice este permis: să întorci respectiva lume cu susul în jos ori s-o dezvălui pe dos, să-i muți cursul, să-i schimbi accentele. De la un singur lucru nu ar face regizorul rabat: lumea textului. Chiar dacă textul nu este păstrat intact, scoțându-se unele replici (de ex. faimoasa ”Fii bărbată, Zoe”) sau adaugându-se pasaje întregi spre o mai bună racordare la prezent, universul textual caragialesc nu numai că nu este măcelărit, dar își păstrează demnitatea pe care o avea în montările clasice.

Lumea lui Caragiale cu amantlâcurile ei, cu parșiva de politică și critica demagogiei din ea cu tot își avea rigorile ei. Tocmai de o asemenea scumpătate caută Dabija să se descotorosească atunci când alege să prezinte isprava altfel, în tonuri cenușii ionesciano-cehoviene, apelând la fum, la iluminări neașteptate în decorul gri, la ritmuri demențiale (Ada Milea), la generoase gesturi licențioase din partea actorilor, ori la combinarea frapantă a stilurilor (costumele sunt cenușii, uneori albe, destul de scorțoase și office, chiar elegante, însă apar ca din senin damigeana străveche, țolul strămoșesc și superstiții de nuntă de baștină). Gesturile lui Trahanache, creionat asemeni unui piedestal de masivitate, somnolență și bonomie, se regăsesc în aiureala întregului construct dramatic: își ciupește favoritul, pe Tipătescu, și-i potrivește frizura creață în vârful capului cu dichis. Delirant devine comportamentul lui Zoe, care, în ciuda unei lucidități dincolo de isteria damelor caragialești, nu se poate abține să nu creeze o ambuscadă generală, aruncând cu ciuperci în toată lumea, în special în cei ce nu pricep gravitatea întâmplării cu scrisoarea. Tipătescu, față palidă, își pierde și el cumpătul pe alocuri, dar mai ales vocea, glăsuind voit regizoral ca o cocotă. Nae Cațavencu cuvântează trântindu-se pe jos, devenind cu atât mai (ne)convingător cu cât mai plânge și cu sughițuri. Iar Farfuridi și Brânzovenescu se intrigă la unison, completând peisajul în aceleași tonuri. Spărgând tipare, rupând-o cu uzanțele abordării lui Caragiale, remodelând din temelii caracterele, construind estetic istoria sub ochii privitorului, așa se derulează proiectul lui Dabija.

Dintre toate personajele ce mi-au trecut prin față, nu-mi pot scoate din minte figura cetățeanului turmentat, Dorina Chiriac, îmbrăcată în costum bărbătesc, intonând ”Îngerașii de pahar”, aruncând cu grâu și întorcându-și buzunarele pe dos. Am avut acut senzația că realitatea istorică se construiește acolo, în cenușiul scenei lui Dabija și nu mi-a plăcut ce-am văzut. O Românie sumbră, aberantă, un secol licențios până la destrămare, în timp ce noi, revoluționarii de ieri, cetățenii de azi, (există și un mâine?) agonizăm inchizitorial: ”Eu cu cine votez?”.
Dacă secolul XXI nu poate fi estetic, mai bine n-ar mai fi deloc; am zis.

 
Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/10/despre-cenusiul-care-striga-in-noi.html

 

Teatru high tech

Din 1979, termenul high tech a început să fie folosit și în contexte cotidiene: într-o coloană de benzi desenate din New Yorker magazine, o femeie își apostrofează soțul pentru a nu se ridica la nivelul tehnologic așteptat, rămânând doar middle tech. În contextul unei estetici high tech, insă,  acest stil arhitectural, apărut în anii  ’70, cunoscut de asemenea sub denumirea de modernism târziu sau expresionism structural, se referă la încorporarea de elemente ale tehnologiei high tech în designul construcțiilor și a fost absorbit ulterior de postmodernism. Dintre trăsăturile acestui stil menționez faptul că se construiește cu precădere din sticlă sau oțel, apoi scheletul construcției este vizibil la exterior, pot fi de asemenea văzute țevi, clădirea însăși având un aspect tehnic, de uzină.  Începând cu Sediul Central al HSBC din Hong Kong și continuând cu Lake Shore Drive Appartments (opera arhitectului american Ludwig Mies van der Rohe) ori cu Centre Pompidou și terminând, de ce nu, cu Hotel Europa din Iași, toate acestea pot constitui mostre mai mult sau mai puțin elocvente pentru  stilul la care mă refer.

Din ce în ce mai mult astăzi se aleg spații high tech pentru expuneri ori chiar pentru a găzdui evenimente teatrale. Este, de pildă, cazul piesei The Rest Is Silence de anul acesta din Brighton Festival, montată într-un decor high tech, dar și cazul atâtor alte spectacole din locuri neconvenționale, precum fabrici părăsite, foste depozite ori zone cu pronunțat aspect tehnic. În plină eră tehnologică, lăsând în urmă barul cu îngeri din Dawn Way, Vlad Volf, aflat din nou în postura de regizor, își construiește cu aplomb propriul cub postmodern. Frescă a stilului high tech astăzi, spațiul destinat a cuprinde tragedia din Elevator nu-i decât un schelet rectangular metalic, învelit în folie de plastic, atent iluminat.
Am în vedere spectacolul Elevator (Teatrul Fix, 12 octombrie 2012), după un text de Gabriel Pintilei, regia: Vlad Volf, distribuția: Alexandru Dobinciuc, Alexandra Acalfoae.  Piesa are la bază o poveste cât se poate de reală, chiar dacă destul de incredibilă: undeva în  jurul anilor 2002 în Londra, doi tineri, un băiat și o fată, de aproximativ 18 ani rămân blocați într-un lift în mijlocul unei clădiri în curs de renovare; deși aceștia au reușit să supraviețuiască trei săptămâni în condiții vitrege, nu sunt găsiți decât mult prea târziu. Fata moare prima, iar băiatul mai supraviețuiește încă două săptămâni, mâncând din trupul acesteia. Încercând să imprime scenariului un plus de realism, autorul plasează acțiunea într-o fabrică dezafectată de la periferia orașului, unde doi tineri, care au avut ideea unei aventuri în lift, rămân suspendați. Regia lucrează de așa natură că nu avem conștiința finalului în timpul spectacolului. Sunt create momente de tensiune, insistând pe dificultatea de a împărți un teritoriu de câțiva metri pătrați, unde aerul devine insuficient. Mai sunt acele momente excremențiale, pe care cei doi sunt nevoiți să le suporte în comun, fiecare găsind infernală obligația de a asista la intimitatea celuilalt. Dincolo de realismul poveștii, dar nu în dezacord cu el, nu mă pot abține să nu constat că piesa aceasta vorbește despre chiar imposibilitatea vieții în doi, mai ales atunci când eroii sunt prea tineri pentru a înțelege efortul pe care o asemenea coabitare îl presupune. În acest sens, am reținut jocul cam drapat al Alexandrei Alcafoae și rolul descompus în elemente psihologice și redat cu spirit de finețe de Alexandru Dobinciuc.
Apoi decorul high tech la care daja am făcut aluzie, folia pe care ea o sfâșie, pentru a reuși să apropie spațiul scenic de spectator, dar și din rațiuni practice, pentru ca cei doi să ni se facă auziți, ar putea sugera izolarea impusă de lumea actuală. Efortul de a comunica cu exteriorul eșuează în mod paradoxal, cu atât mai mult cu cât mijloacele de comunicare se descoperă mai ingenioase. Cei doi desfac aerisirea din lift, prin care aruncă pătura, pentru ca ulterior să arunce peste pătură și mobilul cu un mesaj SOS, rămas fără ecou. Plecând de aici, mai mult decât folosirea ca element de decor a unei arhitecturi high tech, teatrul high tech (concept pe care îl adaug cu generozitate tipologiilor teatrale tradiționale ori uzuale) ar putea deveni teatrul viitorului, asimilând un scenariu puternic, chiar violent, criticând asurzenia morală a contemporanilor, jonglând cu extreme psihice.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/10/teatru-high-tech_16.html

Iasul figurilor de ceara: Un spectacol de fundal

Putem aspira ca teatrul să devină un mediu elevat, prin care o idee este pusă în mișcare ori făcută să funcționeze, sau se poate transforma într-o suită destinată divertismentului frivol. Încercând poate să captureze ambele ipostaze, spectacolul lui Dabija are o soartă nu tocmai fericită. Lipsa unei compoziții forte îmi pune mari semne de întrebare privitor la sensul a tot ceea ce am văzut. A fost ca și cum aș fi făcut o tură printr-un muzeu al figurilor de ceară. Apoi mintea mea nu poate concepe asocierea dintre Cimitirul de la Săpânța și Madame Tussauds. Ori dintre ethosul popular românesc, în particular moldovenesc (steaua, Plugușorul, mascații, bumbierii, hora) și roata din, să zicem Prater, depănând câteva fantome sinistru și aparent, fără rost.

Recuperarea tipului de reprezentație oferit de commedia del arte în spațiul teatrului contemporan nu mai constituie de mult o noutate. Însă o autohtonizare a aceleiași commedia del arte ridică semne de întrebare. În același timp, absența unui fir narativ consistent, a unei minime actualizări identitare a personajelor, nu favorizează această piesă. Faptul că Dabija nu-și propune să construiască niște caractere rămâne la fel de vag orânduit ca și cel al defilării simbolurilor. Singurul aspect pozitiv ce merită menționat a fost distribuirea lui Andrei Grigore Sava în rolul saltimbancului (alias Arlecchino); funcția personajului în economia spectacolului nu o depășește pe cea a șturlubaticului din commedia del arte, însă jocul actoricesc al lui Grigore Sava este de talie europeană. Apoi aș mai atrage atenția asupra unei figuri cel puțin bizare, capra din obiceiurile românești, tradusă acum printr-o mireasă travestită, moartă, postmodernă, cu fața vopsită strident în alb și negru. În rest, teatrul în teatru, devalorificat din planul ideii, ajunge simplu teatru de estradă; cu accente burlești (Petronela Grigorescu în rolul Marghioliței).

L-aș numi un spectacol de fundal, pentru că figurația domină de la distanță pasajul teatral efectiv. Din punctul meu de vedere, acesta e singurul mod în care pot deschide o discuție despre ”Iașii în carnaval” de Vasile Alecsandri, în regia lui Alexandru Dabija, pus în scenă la Sala Mare a Teatrului Național din Iași (premiera 5 octombrie 2012). Presupozițiile fundamentale, credințele guvernează modul în care oamenii gândesc ori acționează la un moment dat în istorie. Mai concret, spune-mi ce gândești ca să-ți spun cine ești. Însă a gândi nu echivalează cu rațiunea, iar a fi nu e decât modul uman de manifestare într-o anumită perioadă istorică. Nivelul de unde credințele determină astfel ceea ce suntem la un moment dat este, în fapt, prerațional.  Doar ca background ordonator a ceea ce suntem și facem în lume, măștile și mascații, respectiv termenul de ”carnaval” și-ar putea revendica un statut noțional. În același timp, restituind ceea ce se vrea un ”spectacol de atmosferă” unei  anume semnificații. Simultan a două paradigme teatrale distincte (elitism vs. populism), două paradigme umane își dau concursul în paralel (planul protipendadei cu măști fără chip și planul irozilor schimonosiți coloristic); (la care se adaugă zona quiproquo-ului alecsandrian, fidelă textului, trudită actoricește). Totul până când regizorul încearcă să surprindă scenic momentul unei revoluții mentale, a unui shift paradigmatic. Lucru care practic îi scapă printre degete, alegând ca, într-o horă a armoniei universalizatoare, să niveleze orice posibilă diferență, intercalând planurile. Hora fiind, ca și Fanfara de la Chetriș, lipsită de pretenții de soluție teatrală, dar suficient de sugestivă pentru a-i face pe unii să se zdruncine dansant în scaune, eu devenind tot mai tristă. Oare de ce?

Din același motiv pentru care focul de artificii de după, în asociere cu împușcăturile fumate, ridicol de sonore, de pe scenă m-au trimis cu gândul înspre Revoluția română din decembrie2012, la care regizorul însuși a făcut referire în conferința de presă, cu aluzie la data de 22 decembrie, în același timp dată a primei reprezentații a ”Iașilor în carnaval” din 1845. Mi-e greu să accept că acum, striviți de solemnitatea Marii Săli, s-au abținut de la improvizație actori care își permiteau adesea să scuture colbul, trimițându-și săgeți unul altuia ori ratându-le în eter, țintind măcar realitatea astăzi tot mai insuficientă nouă. Pentru că România, să nu ne amăgim, nu mai e nici măcar o țară balcanică, în care să aruncăm ultima piatră.

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/10/iasul-figurilor-de-ceara-un-spectacol.html

Iasii in carnaval

Vineri, 5 octombrie, puteti asista la fata locului sau online, daca intrati la Home pe pagina Teatrului National din Iasi, la redeschiderea Salii Mari. Programul include difuzarea unui film, un portret colectiv realizat de Alexandru Condurache, intitulat ”3 generatii de actori” si premiera spectacolului ”Iasii in carnaval” de Vasile Alecsandri. De asemenea, fatada TNI va deveni locul unor proiectii deosebite (Spirit), iar pe Esplanada TNI va fi lansat un foc de artificii.

Din distributia spectacolului de teatru ”Iasii in carnaval” fac parte 28 de actori ai trupei Teatrului National din Iasi, dintre care ii amintesc pe Doru Aftanasiu (Postelnicul Tache Lunatescu), Annemarie Chertic (Tarsita), Calin Chirila (Jignicerul Vadra), Teodor Corban (Satrarul Sabiuta), Pusa Darie (Safta), Catinca Tudose (Cati), Petronela Grigorescu (Marghiolita), Daniel Busuioc (Alecu) și Dumitru Nastrusnicu (Leonil) in rolurile principale. Regia este semnata de Alexandru Dabija, scenografia de Dragos Buhagiar, iar coregrafia de Florin Fieroiu. Coloana sonora: Fanfara de la Chetris. Alexandru Dabija a mai montat la Iasi in 2010 ”O noapte furtunoasa” de I.L. Caragiale, lucrind tot cu scenograful Dragos Buhagiar.
”Iasii in carnaval” s-a jucat pentru prima data pe 22 decembrie 1845 si a starnit reactii foarte puternice in epoca zbuciumata. Cu atat mai mult cu cat premiera a coincis cu iesiri in strada indreptate impotriva cresterii impozitelor. Personalitatile din loje au intentionat sa paraseasca sala de spectacol, domnul chiar a facut-o.  Aga a ordonat incetarea mascaradei de pe scena. Reprezentatia era sa fie intrerupta de autoritati pentru aluziile la revolta si revolutie. Insa bonjuristii (tineri progresisti) au aclamat, dorind continuarea spectacolului. Si spectacolul a continuat.

Alegerea acestei piese pentru a marca redeschiderea Salii Mari are, cred,  legatura cu atmosfera festiva care incepe sa imbrace Iasul, anticipand Zilele Iasului. In acest sens, ii permite regizorului, asa cum el insusi a marturisit, sa realizeze un spectacol dinamic, varorificand ”dimensiunea folclorico-populara” a teatrului lui Alecsandri, exagerand-o chiar, si mutand  ”accentul de pe stilul de vodevil al textului ”  pe aspectul de ”teatru popular”.

Piesa este o comedie de situatii si o satira. La nivelul modalitatilor dramatice amintesc motivele teatrului in teatru si a lumii pe dos (o posibila semnificatie a ideii de "carnaval"), pe care asteptam sa vedem cum le incondeiaza Dabija. Cat priveste personajele, acestea au iz caragialesc, fiind prezenti in nuce atat Conu Leonida (Postelnicul Tache Lunatescu), dar si Efimita (Tarsita) ori Pristanda (Satrarul Sabiuta). Caracterele satirizate de Alecsandri includ tipul burghezului, care-l mimeaza pe aristocrat si actioneaza asemeni unui Dinu Paturica (veritabilul parvenit din literatura romana), Jignicerul Vadra; ofiterasul laudaros, mare amator de dame (Leonil), dama coapta, mereu dormica de amoruri tinere (Tarsita); tinerelul superfluu, pus in situatii crancene, dar care isi invata lectia (Alecu).

Deoarece regizorul a facut aluzie la Revolutia din 1989, care, intamplator sau mai putin, a avut loc pe 22 decembrie, zi care coincide cu tumultoasa premiera initiala a acestui spectacol, nu ma pot opri sa nu ma intreb cat de actual ori relevant va fi acest spectacol la situatia politica din Romania? Ori e poate menit doar sa distreze si va fi o simpla transliterare a unei aduceri aminte asupra unei comemorari intr-o festivitate cu haz?


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/10/iasii-in-carnaval.html