Un citat celebru al
lui Malraux emitea următoarea sentință despre secolul nostru: ”Secolul XXI va
fi religios sau nu va fi deloc”. Acum, privind retrospectiv la zicere,
încercând să surprind în scriitură prezentul pe care îl trăiesc și, prospectiv,
ridicând cortina înspre plina derulare de secol XXI, aș putea, pe de o parte,
observa că secolul acesta pare, mai curând unul licențios, iar pe de altă parte
mi-aș putea permite o nouă sentință: Secolul XXI s-ar putea salva doar prin
estetică.
A început să mă preocupe
filosofia istoriei, pe mine care nu am iubit niciodată istoria. Tocmai pentru
că am simțit imboldul de a discuta despre sfârșitul istoriei ca încercare
științifică de a recupera un fapt în sine, ceea ce s-a petrecut cândva cu
adevărat. Mai degrabă, mă simt atrasă de teoriile constructiviste, care susțin
că trecutul reprezintă un mod de a citi un fapt la care nu am putea avea acces
ca atare. În acest sens, spunem că istoria se scrie, se face, se rescrie cu
fiecare demers istoriografic și conștiință iscoditoare. Nivelul pe care îl am
în vedere nu este, însă, cel al literaturii; nu mi se pare optim să rescriem
istoria ca pe o nuvelă ori ca pe un roman, deși ideea de ficțiune este destul
de bine încorporată într-o asemenea idee. Mai curând, aș opta pentru o (re)construcție a istoriei de ordin estetic.
Iar arta pe care am ales-o pentru a-mi pune în practică teoriile nu-i alta
decât teatrul.Pretext pentru prezentul articol am ales o piesă de teatru de I.-L. Caragiale, O scrisoare pierdută, în regia lui Alexandru Dabija, având premiera undeva anul trecut, dar pe care Iașul a găzduit-o chiar anul acesta (9 octombrie) la Casa Studenților din Iași. De această dată, drumul făcut de renumitul regizor român la Iași poate fi explicat prin considerente mai mult decât grandioase ori pecuniare. Pe scurt, poate fi justificat. Din distribuția excepțională a spectacolului fac parte: Marcel Iureș (Nae Cațavencu), Marius Florea Vizante (Ștefan Tipătescu), George Mihăiță (Agamemnon Dandanache), Valentin Teodosiu (Zaharia Trahanache), Dorina Chiriac (Cetățeanul turmentat), Mihaela Teleoacă (Zoe), Florin Dobrovici (Tache Farfuridi), Eugen Racoți (Iordache Brânzovenescu), Dragoș Huluba (Ghiță Pristanda). Lumea lui Caragiale nu constituie pentru Alexandru Dabija un fapt în sine, la care ar trebui să avem acces ca atare și cu reverență. Dimpotrivă, aproape orice este permis: să întorci respectiva lume cu susul în jos ori s-o dezvălui pe dos, să-i muți cursul, să-i schimbi accentele. De la un singur lucru nu ar face regizorul rabat: lumea textului. Chiar dacă textul nu este păstrat intact, scoțându-se unele replici (de ex. faimoasa ”Fii bărbată, Zoe”) sau adaugându-se pasaje întregi spre o mai bună racordare la prezent, universul textual caragialesc nu numai că nu este măcelărit, dar își păstrează demnitatea pe care o avea în montările clasice.
Lumea lui Caragiale
cu amantlâcurile ei, cu parșiva de politică și critica demagogiei din ea cu tot
își avea rigorile ei. Tocmai de o asemenea scumpătate caută Dabija să se
descotorosească atunci când alege să prezinte isprava altfel, în tonuri cenușii
ionesciano-cehoviene, apelând la fum, la iluminări neașteptate în decorul gri,
la ritmuri demențiale (Ada Milea), la generoase gesturi licențioase din partea
actorilor, ori la combinarea frapantă a stilurilor (costumele sunt cenușii,
uneori albe, destul de scorțoase și office,
chiar elegante, însă apar ca din senin damigeana străveche, țolul strămoșesc și
superstiții de nuntă de baștină). Gesturile lui Trahanache, creionat asemeni
unui piedestal de masivitate, somnolență și bonomie, se regăsesc în aiureala
întregului construct dramatic: își ciupește favoritul, pe Tipătescu, și-i
potrivește frizura creață în vârful capului cu dichis. Delirant devine
comportamentul lui Zoe, care, în ciuda unei lucidități dincolo de isteria
damelor caragialești, nu se poate abține să nu creeze o ambuscadă generală,
aruncând cu ciuperci în toată lumea, în special în cei ce nu pricep gravitatea
întâmplării cu scrisoarea. Tipătescu, față palidă, își pierde și el cumpătul pe
alocuri, dar mai ales vocea, glăsuind voit regizoral ca o cocotă. Nae Cațavencu
cuvântează trântindu-se pe jos, devenind cu atât mai (ne)convingător cu cât mai
plânge și cu sughițuri. Iar Farfuridi și Brânzovenescu se intrigă la unison,
completând peisajul în aceleași tonuri. Spărgând tipare, rupând-o cu uzanțele
abordării lui Caragiale, remodelând din temelii caracterele, construind estetic
istoria sub ochii privitorului, așa se derulează proiectul lui Dabija.
Dintre toate
personajele ce mi-au trecut prin față, nu-mi pot scoate din minte figura
cetățeanului turmentat, Dorina Chiriac, îmbrăcată în costum bărbătesc, intonând
”Îngerașii de pahar”, aruncând cu grâu și întorcându-și buzunarele pe dos. Am
avut acut senzația că realitatea istorică se construiește acolo, în cenușiul
scenei lui Dabija și nu mi-a plăcut ce-am văzut. O Românie sumbră, aberantă, un
secol licențios până la destrămare, în timp ce noi, revoluționarii de ieri,
cetățenii de azi, (există și un mâine?) agonizăm inchizitorial: ”Eu cu cine
votez?”. Dacă secolul XXI nu poate fi estetic, mai bine n-ar mai fi deloc; am zis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu