Dupa dealuri: Apel la luciditate

Întâmplarea din După dealuri (scenariul și regia Cristian Mungiu, premiat la Cannes, 2012) spune mai mult despre consecințele ultime ale prieteniei totale, despre binele impus care-ți calcă în picioare voința și libertatea, despre viitorul tinerilor din România, decât ar putea vreodată să o facă preceptele, canoanele și predicile bisericii ori altă putere sau instituție politică, dintre cele ce ne guvernează destinele.

Două fete aleg moartea în locul vieții: Voichița, dedicată rânduielii mănăstirești alege moartea în viață, calea călugăriei. Prietena ei, Alina, alege moartea prin faptul că se încăpățânează să nu-și accepte destinul de om singur. E vina cuiva? Numai Dumnezeu o știe, vorba preotului.  E adevărat că cel ce pleacă nu e ca cel ce rămâne și că cel ce se întoarce nu mai e cel ce-a plecat, dar cu ce drept îi poate interzice părintele Voichiței să se schimbe? Nimeni nu poate controla devenirea altcuiva, decât cu riscul de a face jertfe umane ori de a  fi pedepsit. După cum nici a-ți pune viața în brațe străine nu e tocmai firesc, așa cum pe căi diferite fac atât Voichița, cât și Alina. Creștinismul este, să ținem bine minte, o religie a libertății individului uman; aneantizând prin/pentru dragoste voința și libertatea, atât pe calea cuplului lumesc, cât și pe cea a mariajului cu Dumnezeu nu poate fi decât o interpretare greșită, care, din păcate, se practică destul de des.

Un strigăt de ajutor își face auzită vocea înăbușită în acest film despre care s-a spus că e prea puțin politizat. Surdo-muțenia urletului existențial din spatele ordinii aproape feerice create de spațiul mănăstiresc arhaic nu diminuează zvâcnetul pus în seama personajului Alina, purtat de colo colo de câteva măicuțe febrile ca un mic mușuroi fără cuget, îndârjit să împlinească legea. Sunt tinerii ce cred în postura acestor două fete astăzi? Ori îi reprezină ele pe cei ce nu cred? Poate fi vorba de tinerii din România, de lipsa acută de viitor hărăzită unor întregi generații fără drept de apel? Poate fi luciditatea opera diavolului? Ne este dat să privim adevărul cu ochii larg deschiși doar atunci când este prea târziu? Ce înseamnă acest prea târziu? Că moartea este mai puternică decât viața? Că o alegere greșită ne poate costa pentru totdeauna?
Nu există destin decât în măsura imposibilității de a schimba trecutul. În rest, suntem pe deplin liberi să alegem. Să alegem viața sau moartea. La final, Voichița îmbracă puloverul Alinei: călăul fără voie (deci iertat pentru că a săvârșit răul din ignoranță?) preia destinul de conștiință al victimei. De fapt, Voichița primește de la prietena ei cel mai de seamă dar: propria conștiință. Luciditatea nu e opera diavolului. Propria luciditate e ceea ce-ți rămâne atunci când nu mai ai nimic.

Luciditatea e tot ce ne-a mai rămas.

 

 

 (Dupa dealuri, un film de cristian Mungiu, premiera 26 octombrie 2012, Cinema Victoria, Iasi)

 Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/10/dupa-dealuri.html