Blind Review: Când Harry Potter se suie pe mătură și începe să regizeze

Motto:

 În absența unui regizor, spectacolul riscă să devină un kitsch, iar în absența unui autor, scenariul își poate permite să nu fie decât o compilație. Desigur, ar putea exista obiecții: că în postmodernism autorul nu-i decât o funcție intertextuală, iar regizorul – un ochi heisenbergian, în continuă schimbare, fiecare dintre actorii implicați în ”regia colectivă” urmărind, rând pe rând, și corectând prin indicații scenice, din afară, prestațiile colegilor de scenă. Dar cum te poți situa cu adevărat în afara fenomenului numit spectacol, de vreme ce joci în chiar respectivul spectacol? Pretenția de obiectivitate nu poate fi decât aleatorie...

Daniel Chirilă, tânăr actor ieșean, lansează proiectul Freelancer și montează, împreună cu alți trei colegi (George Cocoș, Claudia Chiraș, Radu Homiceanu) un spectacol de bar, în cafeneaua Maideyi (premiera 21 aprilie), după un scenariu anonim, peste care se suprapun, prin compilație, două monologuri, unul poetic și celălalt de dramaturgie clasică (ambele modificate ușor față de versiunea originală). Proiectul a început printr-o promovare de proporții, cum eu nu am mai văzut să se facă în Iași, pagină de facebook, trailer (Iustin Șurpănelu) și prezentarea poveștii spectacolului (fără nicio legătură structurală cu spectacolul propriu-zis), afișe și stickere peste tot, conducându-și spectatorul-victimă a audio-vizualului printr-un labirint al așteptărilor (poate de aici, decorul – spațiul de joc e tapetat cu ziare de jur împrejur). Sunt aceste așteptări împlinite sau nu?! (sugerez un sondaj de opinie făcut de realizatori în cafenea, din care să rezulte răspunsul).

Spectacolul în sine este construit ca o surpriză teatrală, pentru că se compune din două părți (nedelimitate clasic, explicit, aspect pozitiv, la care se adaugă excelenta cursivitate, cu opriri intenționate pe unele cadre, mai apoi nevoia de senzațional, nu tocmai favorabilă, și, repet, imprevizibilul bine valorificat). Prima parte încercând să-și capteze audiența în plasa dramaticului (re)prezentat în registru tragi-comic, în timp ce cea de-a doua (distrugerea convenției teatrale inițiale, folosirea improvizației dirijate, modificarea caracterelor) impunându-se cu fermitate prin folosirea anumitor concepte regizorale. Decorul minimalist este manevrat în mod flexibil și eficient (îl am în vedere în special pe George Cocoș), dar soluțiile regizorale sunt, de multe ori, ridicole (ex. o mingiuță portocalie, părând o mandarină, cu o inimioară desenată pe ea). Costumele și, în special, machiajul (Daniel Chirilă) sunt, însă, bine realizate, vestimentația Mirunei – Claudia Chiraș - (nepotrivită cu rolul din prima parte) anticipă un final neașteptat (primul paradox!).

Mai exact, în prima parte, patru personaje (David, Miruna, bătrânul, ”soția”) rătăcesc prin întuneric fără autor; în cea de-a doua, mai mulți ”actori” (anterior în rolurile Miruna, David,  bătrânul/totodată cel care îl joacă pe regizor), (re)devin de o vizibilitate orbitoare, tocmai pentru că regizorul spectacolului se ascunde. În alți termeni, reiau, orchestratorii au livrat mesajul montării, oricare ar fi acesta, printr-un text sub pseudonim (pseudonim ce nu apare pe afiș) și sub forma unei regii ”colective”. Mesaj pe care eu, personal, nu l-am înțeles. În sensul că, nu reușesc să identific tema acestui scenariu/spectacol. Am remarcat doar că ar conține idei subversive, devenind un pamflet la adresa Facultății de Teatru. Apoi - prea multă ironie gratuită la adresa unui regizor de film celebru ș.a.m.d. În fapt, chiar afișul spectacolului este inspirat de cel al filmului Dogville (în această privință, dar, nu în toate, se lucrează cu influențele la vedere - unele dintre acestea fiind demascate în partea a doua a spectacolului; strict referitor la afiș – poate unii dintre tinerii din sală au văzut deja filmul (dacă nu li-l recomand, este o excelentă parabolă cristică și...anticristică)...deci pentru ce se dau în vileag doar unele dintre înrâuriri?!)

Partea a doua este, paradoxal (!), încă dominată de teatralitate, dar distrugând convenția teatrală inițială – dintr-un spectacol care nu prinde, doar aștepți ce se va mai născoci, suntem purtați în plină repetiție generală. Cum se poate așa ceva?! (să distrugi convenția teatrală, dar să rămâi în plină teatralitate, mai mult să o transformi în teatralism...). Doar acceptând, la limită, că se distruge o convenție de nivel strict scenografic în timp ce teatralitatea e rezervată jocului actoricesc...). Ilustrativ, din spectacol, revin asupra ideii distrugerii convenției teatrale din partea de final. Trebuie reluat pasajul convenției de la nivel scenografic pe care se tot bate monedă - conceptul de ”ușă”/ideea respectivă este preluată ad litteram din Dogville - (soneria plasată la orizontală, pe podea, nu se vede, dar, în schimb se aude)– toată acțiunea scenică trebuie urcată, fizic mă refer, sau spectatorii ar trebuie să stea pe jos sau pe scaune mult mai joase, altfel spectacolul este invizibil pentru cei din spate, în chestiunile de finețe, în ceea ce are condimentat, totul apare, însă, pe scenă...- à propos felicitări, Maideyi, pentru scenă!). Într-un alt sens, s-ar putea accepta că se înlocuiește o convenție teatrală printr-o alta (evrica!). Personal, am rezerve în privința noii convenții introduse. Refuz să o interpretez, așa cum organizatorii au semnat pe etichetă, simplu, ”Frilensăr”. (Și mai am rezerve în privința faptului că ”regia colectivă” s-ar fi decis dacă sparge o convenție sau face teatru conceptual, livrând paradoxuri, care sfidează regulile...)

Într-un anume sens, spectacolul se adresează publicului de bar, într-un altul l-aș vedea montat pe o scenă într-un studio (dacă scenariul este revăzut). Pentru că actorii joacă în forță. Dintre cei prezenți, George Cocoș a cunoscut o evoluție uimitoare de când cu rolul din ”Visul unei nopți de vară”. În spectacolul de față, joacă și implicat și parodic, ne dă și lecții de actorie (recitalul din Topârceanu, ireproșabil, de altfel, pare un cut dintr-o probă de casting). Claudia Chiraș a început să aibă încredere foarte mare în ea, are și de ce... La un moment dat, credeam că nu și-a învățat textul ori că intră greu în rol, de fapt se făcea trecerea între personaje (de la o mai veche cunoștință/prima dragoste a lui David la o prietenă foarte bună a lui Lulu – Daniel Chirilă - și parteneră de scenă în cupletul actor-regizor). Daniel Chirilă trece cu brio proba de actor de comedie și-o mai face și pe-a regizorul isteric. Totul e bine când se sfârșește cu bine: Radu Homiceanu, după ce se joacă de-a chelnerul moldovean și saltinbanc, care enumeră de la A la Z filmele unui renumit regizor din Danemarca, ne reamintește la final că totul nu-i decât vis și reverie, în caz că ne-ar fi supărat.

P.S. În mod normal, nu ar fi trebuit să scriu despre acest scenariu. Pentru că obscuritatea cu care s-a lucrat atentează la crezul meu că în spatele oricărui spectacol se poate descoperi mintea celui care l-a creat. Aparent, dincolo de această reprezentație nu se distinge nimic. Să fie regizat de Harry Potter, ca și cum ar trece cu telecomanda de pe un canal TV pe altul?...Dar cum se face că trece detașat, ironic și cu cinism de pe cele unde  rulează filmele lui Lars von Trier (un regizor de viziune) și rămâne să privească în extaz  Bonnie and Clyde și Jeux d’enfants, după care începe să boxeze în gol, iar la final împacă pe toată lumea și-și mai cere și scuze pe vocea mlădioasă a lui Homiceanu, revizitând Visul...?------

 Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/04/blind-review-cand-harry-potter-se-suie.html

 

Teatru de estrada

Ateneul Tătărași găzduiește cel mai recent proiect teatral al regizorul Octavian Jighirgiu cu studenții săi din anul al III-lea actorie: ”Criminal...pe bune”, o adaptare parodică după Chicago musical (premiera 31 martie). Deși ansamblul din două părți conține toate ingredientele definitorii pentru un musical (text, dans, interpretare vocală), am rezerve în a considera că acest show poate fi realmente integrat teatrului muzical. Dacă ar fi, totuși, să-l situez într-o tipologie a genului, l-aș încadra teatrului de estradă, deoarece entertainment-ul este funcția principală a acestui proiect, alte argumente fiind atmosfera intensă coloristic, costumele în roșu și negru (combinația de cabaret cea mai vulgară cu putință) ori pantofii alb-negru bărbătești (destinați ballroom dance-ului, dar care servesc doar scenografic, în cazul de față...). În acest sens, prezența actorilor peste tot prin sală și la balcon este de bun augur, pentru că spectatorii se amuză (însă ca soluție a expirat, deoarece s-a făcut uz de ea cam prea mult în variate puneri în scenă din spațiul teatral ieșean, cum ar fi ”Pălăria florentină”, regia Silviu Purcărete). Nimic nou sub soare nici în privința spațiului scenic (ex. un compartiment geometric alcătuit din opt casete pătrate, - din care ucigașele de soți se expun într-un tango lejer - , modalitate pe care am mai văzut-o la cel puțin alți trei regizori români). Și în această privință - dar și în altele - există foarte multe similitudini cu teatrul lui Radu Afrim de dinainte de ”Năpasta” (invocații pline de haz, travestiuri – Sorin Cimbru, în rolul Mary Sunshine, având, de altfel, reale veleități pentru comedie - redenumirea personajelor –”Celofan”- , microfoniada etc.). Inutile, deoarece creația teatrală a lui R.A. înregistrează la ora actuală o cezură, regizorul începând să lucreze altfel, mai ales din punct de vedere scenografic: cine încearcă să-i calce pe urme, nu-l va putea prinde!

În sprijinul tipologiei asumate (teatru de estradă), în primul rând, montarea prezintă elemente coregrafice executate fără reproș, de la Charlestonul din partea întâi și până la numărul de cabaret glamour (Roxy – Vilma) din partea a doua, final, însă cu diferite momente atipice pe parcurs, la confluența dintre dans și teatru-dans (coregrafia: Oana Sandu).  În al doilea rând, songurile sunt live. Cât privește, însă,  partea teatrală propriu-zisă, nu se face apel doar la joc voit naiv (cu efecte satirice, caricaturale, dar nu grotești – ex. invocarea divinității de către Amos – Alexandru Tatu), ci sunt prezente mărci evidente ale brechtianismului (desfășurarea procesului care ocupă cea mai mare parte din partea a doua, nu foarte captivant, însă cu actorii în prim plan și momente de alienare scenică). Tehnicile detașării l-au urmărit mereu pe Dl. Jighirgiu precum o umbră. Acum lucrează cu mijloacele regizorale la vedere (actorii pretind fondul muzical pentru prestația lor de la orchestrator ori anunță momentul următor). Astfel încât granița dintre personaj și actor este estompată (un plus, la acest capitol).  Mai mult, am urmărit mai toate producțiile pe care regizorul Octavian Jighirgiu le-a pus în scenă cu studenții, de la ”Squat”, adaptare extremă după un autor clasic (2011), la ”Oricînd cu plăcere”, având ca punct de plecare un text contemporan (2012), și ajungând la cea de față. Remarc, în continuare, faptul că a început să asigure coeziune reprezentației, de această dată legătura dintre scene fiind asigurată nu numai coregrafic, ci și prin intervenția unui animator (Sorin Cimbru). Mereu el a construit momente excepționale cu tinerii actori, dar abia acum putem vorbi de o construcție eșafodată. Apoi  a renunțat la balastul ideatic, care a reprezentat întotdeauna o încărcătură inutilă pentru punerile în scenă, luând-o practic de la zero, optând pentru narativitate tranșată,  construind mai mult din flashuri și nu cursiv (aplicând diferite tertipuri pentru întreruperea firului roșu  - dansatoarele se schimbă în ziariste, se aruncă pe scenă, vociferează de la balcon, la care se adaugă pasajele efective de dans ori song - , în același fel procedând  și în ceea ce privește luminile).

Plecând de aici, aștept următorul spectacol (numero uno, recomand un experiment teatral la Sala Uzina cu teatru a TNI), deoarece pare că ar începe să prindă contur un stil regizoral. Din punctul meu de vedere, secretul unei montări ideale constă într-o raportare echilibrată între implicare și detașare (spectacologică). În show-ul lui Octavian Jighirgiu, implicarea actorului este în mod abuziv parodiată, însă, în privința detașării, a devenit deja specialist în dezvrăjirea actului teatral. În loc să le armonizeze, regizorul mai degrabă le pune în contrast. În contextul unui spectacol deservind distracției, emoția chiar nu are ce căuta pe scenă și în acest sens sunt de acord cu modul în care a găsit de cuviință să procedeze regizoral, parodiind modul de evoluție scenică a actorului care folosește metoda lui Stanislawsky (în special, partitura Roxy Hart - Anca Pascu -, un rol principal realizat nu fără eforturi, însă tânăra viitoare actriță mai are mult de lucru pentru a rezista la scenă mare). Însă nu cumva Brecht însuși este prea serios pentru a apela la el prin latura teatrală a unui show de estradă?

Dana Tabrea

De ce joi?

Spectacolul de teatru S-a întâmplat într-o joi, pus în scenă la Teatrul Fix din Iași de Adi Iclenzan (încă se mai joacă), se bazează pe un scenariu original aparținând tinerei autoare de text dramatic Elise Wilk. Distribuția: Laura Bilic (vânzătoarea), Ioana Grigoriu (studenta, menajera), Stanca Jabenițan (elevul, secretara), Cătălin Mândru (bătrânul, taximetristul), Mihai Pintilei (șomerul).

Cu toate că am fost la premieră, practic undeva spre sfârșitul anului trecut, doar recitind piesa de teatru, întreaga reprezentație mi se reactualizează punct cu punct. Deoarece este un text extrem de actual în ceea ce privește oralitatea. Însă textul mai e o țesătură de povești ale unor personaje, cu care spectatorul nu trebuie să dorească să se identifice. Aceasta este cred și ideea piesei, de a nu dori să fim ca acei ghinioniști (cărora li se întîmplă un lucru nefast într-o joi). Folosesc termenul ”piesă” nu sinonimic pentru producție teatrală și nici în sensul de piesă de teatru. În cazul de față, chiar nu fac diferența dintre text și spectacol: spectacolul este text (deoarece textul determină, dacă nu chiar domină reprezentația) și textul este un spectacol în sine (pentru că e foarte palpabil și extrem de viu).

Regia respectă întru totul textul la nivel de replică, schimbând doar uneori ordinea intrării în scenă a personajelor (din motive ce au de-a face cu distribuirea actorilor în roluri și cu modul de organizare a spectacolului) și optând pentru mai puține povești din zece câte a scris dramaturgul. Montarea mizează pe compartimentarea spațiului din Teatrul Fix și pe jocul actorilor, care nu fac altceva decât să relateze, fiecare, o istorie personală. Umorul negru este construit de autoare, pentru că mai toate poveștile conțin doze de cinism, macabru, absurd. Comicul producției survine din modul în care personajele au fost costumate sau din umorul de limbaj, dar și de cel generat de situații. Situațiile dramatice sunt statice (excepție făcând, poate, expansivitatea lui Mihai Pintilei, de la un moment dat, ce creează o imagine dinamică). Per ansamblu, chiar și în cazul situațiilor statice, imagistica stârnită în privitor nu e de neglijat (și mă simt datoare să remarc aceasta). Cu atât mai mult cu cât totul e clădit pe replică scenică, aproape că nu se poate vorbi de decor, iar elixirul montării îl reprezintă efectiv textul lui Elise Wilk (premiat la concursul DramAcum în 2008).  Inițial, personajele sunt poziționate în penumbra barului (situat dincolo de ușile glisante), fără ca spectatorul să le poată distinge. Se folosește ca modalitate a separării scenelor figurația actorilor care urmează să intre ori și-au terminat rolul și un TV care trece de pe canalul 0 pe o imagine statică oarecare. Actorii interpetează, în cea mai mare parte, mai multe roluri (nu e o soluție nemaiîntâlnită, în cazul de față funcționează, cred, un principiu al economiei repartizării rolurilor). Prin urmare, stilul regizoral este realist, simplist și eficient. Rolul de apreciat al regizorului constă în lucrul cu actorul, care mie îmi pare a fi rezultanta unui tip de workshop, de la care s-a plecat în distribuirea rolurilor și în construirea caracterelor. În această ordine de idei, țin să evidențiez contribuția regizorului: trecerea de la personaj (cel creat de textier) la caracter (modul cum actorii se desfășoară în spectacol).

Dintre ”ghinioniștii” zilei de joi care intră în scenă, îi voi menționa în ordine aleatorie. Ioana Grigoriu m-a interesat artistic pentru abilitatea biene gestionată de a juca două roluri aflate la poluri opuse (în același spectacol). Același lucru se întâmplă și în cazul Stancăi Jabenițan (numai că prestațiile actoricești ale acesteia ar putea fi cotate ca performative, dar nici pe departe ca performante, în contextul spectacolului; în ceea ce privește nivelul actoricesc general, nu sunt remarcabile). Laura Bilic interpretează un singur rol, dar e  ceva ce n-am mai văzut în jocul dânsei până acum. Duce rolul la limită și construiește tendențios artificial caracterul. Este în mod cert pe un contre emplois, care îi reușește admirabil. Cătălin Mândru, prin cele două intervenții în spectacol ale sale (de asemenea roluri opuse), ar putea vrea să ne facă să râdem cu suspine și să plângem în hohote de râs (performanța carierei sale actoricești de până în prezent rămâne rolul din ”Visul unei nopți de vară”, regia Radu Afrim), dar realizează două acte comico-tragice, unul realist, celălalt absurd (după cum dictează situațiile dramatice textuale).

De ce tot ce poate fi mai sinistru și mai nefast se întâmplă aici într-o joi? Din întâmplare ori, simplu, din capriciul (alt)cuiva, din curiozitate morbidă și dorința de a ”proba” viața altuia, dintr-o singurătate acerbă și nevoia de a avea apropiați, fie ei și niște poze, din cupiditate mascată, din nevoia de a evada din propria viață,  din necesitatea de autoiluzionare, dintr-o simplă superstiție, din dorința de aglutinare cu o personalitate opusă, de a renunța la propria identitate pentru o toană a unei minți noninteligente, din nevoia de aventură, pentru a scăpa de o zi grea, printr-un accident provocat etc.

P.S. Personal, am scris acest articol într-o joi pentru că...

 

Dana Tabrea

 http://dyntabu.blogspot.ro/2013/04/de-ce-joi.html

 

Claire

Organizat la Teatru Fix, în cadrul Cafékultour 2013, de către Institutul Francez din Iași, spectacolul Les Bonnes (Cameristele), după piesa de teatru cu același nume, scrisă de Jean Genet în 1947, reprezintă licența în regie la UAGE a Laurei Dîmbu (premiera 10 aprilie). Distribuția: Alexandra Cantemir (Claire/Solange), Ada Lupu (Solange/Claire), Daniela Tocari (Doamna).

Într-un spațiu scenic de proporții reduse și decor retro, tânăra absolventă de regie jonglează cu mai multe personaje (rol în rol). Prima cameristă (interpretată de Alexandra Cantemir) joacă rolul Doamnei, iar cea de-a doua (interpretată de Ada Lupu) – pe cel al cameristei care vrea să ia locul doamnei. Cameristele își schimbă rolurile între ele, trecând fiecare de la inocență la cruzime și violență (Solange) sau de la naivitate la cinism (Claire). Ca artificiu regizoral am remarcat: schimbarea bentiței între protagoniste, cu funda în dreapta/stânga (bine/rău), una dintre soluțiile regizorale de finețe, care trimite și înspre tema spectacolului: planificarea crimei de către cele două cameriste, ”perechea eternă, criminalul și sfânta”. Ca personalitate, Claire și Solange, cele două surori se disting (una activă, cealaltă contemplativă, una cerebrală, cealaltă pasională etc., trecerile și schimburile de rol dintre acestea sunt interesant realizate regizoral), iar jocul celor două actrițe este elocvent în acest sens chiar și prin modul diferit în care impersonează pe imitatoarele Doamnei, îi folosesc lucrurile ori îi poartă rochiile, rochii diferit alese). Dar Claire și Solange se și confundă ca și cum, la nivel psihologic, s-ar fi încercat redarea tulburării unității conștiinței persoanei nemulțumite de propria condiție/viață. De altfel, tânăra regizoare însăși a mărturisit că, în interpretarea ei, ”piesa Cameristele vorbește despre oameni nemulțumiți de propria condiție de viață și care, în consecință, își construiesc o personalitate fictivă, în raport cu aspirațiile lor”. Un argument convingător pentru a sublinia actualitatea acestei piese de teatru: nu e vorba despre o condiție socială neapărat (cea de servitor), ci, mult mai general, de situația omului înstrăinat în propriul rol social, pe care se vede obligat să îl joace. S-ar fi putut insista regizoral și mai mult pe această idee.

Protagonistul piesei ar fi adevărul (Claire), înțeleg din declarația Laurei Dîmbu, însă nimeni nu îl cunoaște (de aici, poate, ambiguitatea finalului: moarte - somn). Conflictul, însă, este rezolvat scenic mai mult exterior (executarea Doamnei, la orizontală, prin ștrangulare -  Doamna fiind întruchipată de Alexandra Cantemir, care o joacă pe Claire sau Claire se joacă la modul cel mai serios de-a Doamna care e omorâtă de Solange – este  regizată în manieră naturalistă și e reușită dacă ne mulțumim cu acest registru). Doar pe alocuri se ajunge la virulența pe care un asemenea rol îl presupune (și Ada Lupu fructifică în mod generos ocaziile hotărâtoare în acest sens). Este atribuit chiar și rolul Doamnei (aceasta apărând mai târziu în spectacol) – Daniela Tocari -  se putea renunța complet la acest rol, păstrând-o ca pe o personalitate fictivă, rezultând din simulările eroinelor: mai întâi, pentru că interpretarea domnișoarei este artificială; apoi, pentru că derularea acțiunii și intențiile personajelor sunt suficient delimitate de schimburile de rol dintre protagoniste. Alexandrei Cantemir nu-i reușește, nici ei, jocul de-a Doamna de la începutul spectacolului (rol forțat), însă în secvențe ulterioare de spectacol (cea naturalistă, deja pomenită ori cea de final, când bea ceaiul de tei otrăvit în locul Doamnei, dar chiar și în unele intermediare) ajunge să se redreseze.

Tehnic, există unele mici ezitări, inevitabile unui spectacol de licență, nu le voi enumera aici, de altfel sunt insesizabile la o privire de ansamblu (voi da un singur exemplu din secvența naturalistă, cum am numit-o eu, pentru că Alexandra Cantemir moare scenic perfect, e chiar un pasaj bine realizat, însă e sugrumată cu mănușile de bucătărie – replica scenică - , dar criminala nu le are pe mână). Sunt foarte multe detalii de așezat la locul lor, dar sunt sigură că, în timp, spectacolul va evolua, dacă Teatrul Fix va oferi în continuare spațiul; e un cadru propice desfășurării acțiunii scenice. Ușile care se pliază și prin care personajele își pot manifesta aparițiile/disparițiile cu ușurință, aparatul tehnic, care nu-mi e clar cine l-a realizat, regizoarea sau Cătălin Mândru, mă refer strict la reflectoare, combinația albastru - portocaliu e bine aleasă, cu situarea personajului Claire/Solange în lumina albastră în anumite momente de spectacol; păcat că cele trei reflectoare rămân imobile pe tot parcursul reprezentației. În schimb, se mai mută decorul pe alocuri. Dacă nu vine Mahomed la munte... De reflectat când și de ce s-ar face trecerea de la portocaliu la albastru. Și fără întrebări retorice de această dată.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/04/claire.html

Exercitii, improvizatie, riscuri

Acest articol se dorește o succintă intervenție asupra spectacolului „Cercul vicios al fericirii” (reprezentația din 28 martie), realizat în Maideyi de trei absolvenți de teatru mai mult decât entuziaști (Dumitru Georgescu, Roxana Mârza, Ana Hegyi). Regia  Anonymus/colectivă (motivația asocierii și colaborării celor trei actori), adaptare după un proiect UAGE, regia: Andreea Macarov.

Își dau întâlnire sub pretextul acestui proiect trei protagoniști, trei actori foarte diferiți și trei oameni la fel de deosebiți între ei  (D.G. - actor la Teatrul Luceafărul, dar care își dorește să încerce și un alt tip de rol decât ceea ce face zi de zi (greierași și furnicuțe) ori decât rolul de ”dork” din ”Hârtii, ursuleți și fete”,  regia Florin Caracala; R.M. – colaborator TNI, a lucrat cu regizorul Ovidiu Lazăr; A.H. – profesor devotat de actorie cu copii, o persoană specială și o actriță care a revenit la stilul expansiv din spectacolele de acum ceva ani, tot din Maideyi). Pe toți aceștia îi unește, însă, faptul că au construit o poveste după fragmente din texte de Teodor Mazilu și Ion Băieșu, adaptate, păstrând (și da și nu – caracterele: Cecilia, soțul (botezat de ”regizor”  'Fănel') și Cireșica. Cireșica e clar Ana – ușor confuză, dar încercând să mimeze stăpânirea de sine și să dea sfaturi cuplului Fănel – Cecilia. Pe de altă parte, A.H. drapează enorm, pentru că rolul ei (sora emancipată ce își oferă sprijinul cuplului trunchiat) e un contre emplois (pe care în mod pervers, culmea, îi place să-l joace). Soluțiile regizorale sunt simple dar amuzante, sfaturile sunt desprinse din notesuri volante si lipite nu pe frigider, ci pe capul soțului (cățel, hobby, program de vizite etc.). Cât privește crezul ”Distanța unește sufletele!”, din care A.H. face leitmotivul spectacolului (soțul Cireșicăi e plecat de trei ani, dar urmează să se întoarcă), prefer să o lăsăm pe altă dată.

Proiectul pe care cei trei îl propun își permite libertățile inerente unei montări adresate spațiului neconvențional: exerciții de compoziție, multă improvizație, destindere, dar și explorarea propriului sine. Dumitru Georgescu mi-a mărturisit că a încercat prin personajul său să construiască un ”bărbat efeminat”. Exagerat! Actorului îi reușește perfect rolul bărbatului - victimă, dar nu neapărat pentru că Roxana Mârza duce la extrem violența domestică a Ceciliei (în rol: intempestivă, colerică, temperamentală), ci pentru că ea încearcă să construiască, totodată, o Cecilie la polul opus: placidă, ușor apatică, indiferentă la mariaj (”după ce că nu prea te iubesc...”). Prefer doar să semnalez aici o mică incongruență de ordin psihologic: același personaj nu se poate manifesta, în același timp, coleric și flegmatic. Probabil că în unele momente (cele nuanțat flegmatice), Roxana Mârza se joacă pe sine efectiv. În caz că mă înșel, poate că se autoconstruiește pe sine în timp ce improvizează. În ceea ce privește latura colerică, din ceea ce crede ea, aceasta ar fi sinteza rolurilor din timpul facultății (personaje violente), dar și o ”construcție pe baza relației cu celelalte două personaje: soțul și sora”. Ultima observație, venită dintr-o discuție cu actrița, mi s-a părut foarte interesantă, de aceea rog regizorii care vor mai lucra cu R.M. să-i ofere prilejul să-și spună părerea privitor la cum ar vedea ea însăși construcția personajului de interpretat, mai mult să-i exploreze valențele de a se juca pe sine sau chiar de a improviza. Personal, din ceea ce am remarcat până în prezent (Iuliana din ”O sărbătoare princiară”, Clementina din ”Proștii sub clar de lună”, regia Ovidiu Lazăr), i se acordă prilejuri insuficiente de a juca natural (exceptând ultima producție menționată, unde din tot spectacolul doar personajul interpretat de ea a părut viu). Ca abilități actoricești, Roxana Mârza abordează roluri de compoziție aflate la poluri opuse, ceea ce ar putea promite. Insist, însă, înspre explorarea și orientarea posibilităților de a improviza ale acestei actrițe!

Dincolo de decorul deficitar (mai bine s-ar fi lucrat fără decor), doar pe exercițiu și improvizație, a fost oarecum interesantă încercarea de a construi din fragmente (uneori riscul scoaterii fragmentelor de autor din context este foarte mare) o poveste. Când relația nu mai merge, trecem la pasul doi (ne căsătorim). De ce vrea el să se căsătorească? Pentru că ea nu îl iubește, deci e detașată, mai mult (și aici autorul e absolut genial) – ”îi plac femeile... mai ales cele care îl înşeală: ipocrizia îl excită grozav...nici toată opera lui Brecht nu se poate compara cu … o brunetă, care te înşeală”. În fine, cercul se învârte: când căsătoria merge prost, trecem la pasul următor (facem un copil). De ce ar vrea ea un copil (cu un bărbat pe care ”nu l-a prea iubit” și pe care l-a mai și violentat)?! ... Aceasta e povestea spectacolului în linii mari (cel puțin, în reprezentația din data menționată, unde s-a mizat foarte mult pe improvizație). În scenariul inițial al proiectului, finalul era altul: ea se alegea cu rama, el - cu poza. Apreciez spectacolele cu final multiplu/deschis. Adică la fiecare reluare să se schimbe finalul poveștii. Și e una dintre posibilitățile oferite de teatrul de bar (ce se dorește un teatru flexibil, anti-rigorist, încurajând spontaneitatea actorului).

În fond, e ca în viață: arealul posibilităților e infinit: în cele din urmă, se poate întâmpla orice. Deoarece alegem, fără a ști că (nu noi) alegem de fapt. Iaurt cu zahăr sau iaurt cu covrigel?!

 

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/04/exercitii-improvizatie-riscuri.html