Spectacolul de
teatru S-a întâmplat într-o joi, pus
în scenă la Teatrul Fix din Iași de Adi Iclenzan (încă se mai joacă), se
bazează pe un scenariu original aparținând tinerei autoare de text dramatic
Elise Wilk. Distribuția: Laura Bilic (vânzătoarea), Ioana Grigoriu (studenta,
menajera), Stanca Jabenițan (elevul, secretara), Cătălin Mândru (bătrânul,
taximetristul), Mihai Pintilei (șomerul).
Cu toate că am fost
la premieră, practic undeva spre sfârșitul anului trecut, doar recitind piesa
de teatru, întreaga reprezentație mi se reactualizează punct cu punct. Deoarece
este un text extrem de actual în ceea ce privește oralitatea. Însă textul mai e
o țesătură de povești ale unor personaje, cu care spectatorul nu trebuie să
dorească să se identifice. Aceasta este cred și ideea piesei, de a nu dori să
fim ca acei ghinioniști (cărora li se întîmplă un lucru nefast într-o joi).
Folosesc termenul ”piesă” nu sinonimic pentru producție teatrală și nici în
sensul de piesă de teatru. În cazul de față, chiar nu fac diferența dintre text
și spectacol: spectacolul este text (deoarece textul determină, dacă nu chiar domină
reprezentația) și textul este un spectacol în sine (pentru că e foarte palpabil
și extrem de viu).
Regia respectă
întru totul textul la nivel de replică, schimbând doar uneori ordinea intrării
în scenă a personajelor (din motive ce au de-a face cu distribuirea actorilor
în roluri și cu modul de organizare a spectacolului) și optând pentru mai
puține povești din zece câte a scris dramaturgul. Montarea mizează pe
compartimentarea spațiului din Teatrul Fix și pe jocul actorilor, care nu fac
altceva decât să relateze, fiecare, o istorie personală. Umorul negru este construit
de autoare, pentru că mai toate poveștile conțin doze de cinism, macabru, absurd.
Comicul producției survine din modul în care personajele au fost costumate sau
din umorul de limbaj, dar și de cel generat de situații. Situațiile dramatice sunt
statice (excepție făcând, poate, expansivitatea lui Mihai Pintilei, de la un
moment dat, ce creează o imagine dinamică). Per ansamblu, chiar și în cazul
situațiilor statice, imagistica stârnită în privitor nu e de neglijat (și mă
simt datoare să remarc aceasta). Cu atât mai mult cu cât totul e clădit pe
replică scenică, aproape că nu se poate vorbi de decor, iar elixirul montării
îl reprezintă efectiv textul lui Elise Wilk (premiat la concursul DramAcum în
2008). Inițial, personajele sunt
poziționate în penumbra barului (situat dincolo de ușile glisante), fără ca
spectatorul să le poată distinge. Se folosește ca modalitate a separării
scenelor figurația actorilor care urmează să intre ori și-au terminat rolul și
un TV care trece de pe canalul 0 pe o imagine statică oarecare. Actorii
interpetează, în cea mai mare parte, mai multe roluri (nu e o soluție nemaiîntâlnită,
în cazul de față funcționează, cred, un principiu al economiei repartizării
rolurilor). Prin urmare, stilul regizoral este realist, simplist și eficient. Rolul
de apreciat al regizorului constă în lucrul cu actorul, care mie îmi pare a fi
rezultanta unui tip de workshop, de la care s-a plecat în distribuirea
rolurilor și în construirea caracterelor. În această ordine de idei, țin să
evidențiez contribuția regizorului: trecerea de la personaj (cel creat de textier)
la caracter (modul cum actorii se desfășoară în spectacol).
Dintre
”ghinioniștii” zilei de joi care intră în scenă, îi voi menționa în ordine
aleatorie. Ioana Grigoriu m-a interesat artistic pentru abilitatea biene
gestionată de a juca două roluri aflate la poluri opuse (în același spectacol).
Același lucru se întâmplă și în cazul Stancăi Jabenițan (numai că prestațiile
actoricești ale acesteia ar putea fi cotate ca performative, dar nici pe
departe ca performante, în contextul spectacolului; în ceea ce privește nivelul
actoricesc general, nu sunt remarcabile). Laura Bilic interpretează un singur
rol, dar e ceva ce n-am mai văzut în
jocul dânsei până acum. Duce rolul la limită și construiește tendențios artificial
caracterul. Este în mod cert pe un contre emplois, care îi reușește admirabil. Cătălin
Mândru, prin cele două intervenții în spectacol ale sale (de asemenea roluri
opuse), ar putea vrea să ne facă să râdem cu suspine și să plângem în hohote de
râs (performanța carierei sale actoricești de până în prezent rămâne rolul din
”Visul unei nopți de vară”, regia Radu Afrim), dar realizează două acte
comico-tragice, unul realist, celălalt absurd (după cum dictează situațiile
dramatice textuale).
De ce tot ce poate
fi mai sinistru și mai nefast se întâmplă aici într-o joi? Din întâmplare ori,
simplu, din capriciul (alt)cuiva, din curiozitate morbidă și dorința de a
”proba” viața altuia, dintr-o singurătate acerbă și nevoia de a avea apropiați,
fie ei și niște poze, din cupiditate mascată, din nevoia de a evada din propria
viață, din necesitatea de autoiluzionare,
dintr-o simplă superstiție, din dorința de aglutinare cu o personalitate opusă,
de a renunța la propria identitate pentru o toană a unei minți noninteligente,
din nevoia de aventură, pentru a scăpa de o zi grea, printr-un accident
provocat etc.
P.S. Personal, am
scris acest articol într-o joi pentru că...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu