Ateneul Tătărași
găzduiește cel mai recent proiect teatral al regizorul Octavian Jighirgiu cu
studenții săi din anul al III-lea actorie: ”Criminal...pe bune”, o adaptare
parodică după Chicago musical (premiera
31 martie). Deși ansamblul din două părți conține toate ingredientele
definitorii pentru un musical (text, dans, interpretare vocală), am rezerve în
a considera că acest show poate fi realmente integrat teatrului muzical. Dacă
ar fi, totuși, să-l situez într-o tipologie a genului, l-aș încadra teatrului
de estradă, deoarece entertainment-ul
este funcția principală a acestui proiect, alte argumente fiind atmosfera intensă
coloristic, costumele în roșu și negru (combinația de cabaret cea mai vulgară cu
putință) ori pantofii alb-negru bărbătești (destinați ballroom dance-ului, dar
care servesc doar scenografic, în cazul de față...). În acest sens, prezența
actorilor peste tot prin sală și la balcon este de bun augur, pentru că
spectatorii se amuză (însă ca soluție a expirat, deoarece s-a făcut uz de ea cam
prea mult în variate puneri în scenă din spațiul teatral ieșean, cum ar fi
”Pălăria florentină”, regia Silviu Purcărete). Nimic nou sub soare nici în privința
spațiului scenic (ex. un compartiment geometric alcătuit din opt casete
pătrate, - din care ucigașele de soți se expun într-un tango lejer - , modalitate
pe care am mai văzut-o la cel puțin alți trei regizori români). Și în această
privință - dar și în altele - există foarte multe similitudini cu teatrul lui Radu
Afrim de dinainte de ”Năpasta” (invocații pline de haz, travestiuri – Sorin
Cimbru, în rolul Mary Sunshine, având, de altfel, reale veleități pentru
comedie - redenumirea personajelor –”Celofan”- , microfoniada etc.). Inutile,
deoarece creația teatrală a lui R.A. înregistrează la ora actuală o cezură, regizorul
începând să lucreze altfel, mai ales din punct de vedere scenografic: cine
încearcă să-i calce pe urme, nu-l va putea prinde!
În sprijinul
tipologiei asumate (teatru de estradă), în primul rând, montarea prezintă
elemente coregrafice executate fără reproș, de la Charlestonul din partea întâi
și până la numărul de cabaret glamour (Roxy – Vilma) din partea a doua, final, însă
cu diferite momente atipice pe parcurs, la confluența dintre dans și
teatru-dans (coregrafia: Oana Sandu). În
al doilea rând, songurile sunt live.
Cât privește, însă, partea teatrală
propriu-zisă, nu se face apel doar la joc voit naiv (cu efecte satirice,
caricaturale, dar nu grotești – ex. invocarea divinității de către Amos –
Alexandru Tatu), ci sunt prezente mărci evidente ale brechtianismului
(desfășurarea procesului care ocupă cea mai mare parte din partea a doua, nu
foarte captivant, însă cu actorii în prim plan și momente de alienare scenică).
Tehnicile detașării l-au urmărit mereu pe Dl. Jighirgiu precum o umbră. Acum
lucrează cu mijloacele regizorale la vedere (actorii pretind fondul muzical
pentru prestația lor de la orchestrator ori anunță momentul următor). Astfel
încât granița dintre personaj și actor este estompată (un plus, la acest
capitol). Mai mult, am urmărit mai toate
producțiile pe care regizorul Octavian Jighirgiu le-a pus în scenă cu studenții,
de la ”Squat”, adaptare extremă după
un autor clasic (2011), la ”Oricînd cu plăcere”, având ca punct de plecare un
text contemporan (2012), și ajungând la cea de față. Remarc, în continuare, faptul
că a început să asigure coeziune reprezentației, de această dată legătura
dintre scene fiind asigurată nu numai coregrafic, ci și prin intervenția unui
animator (Sorin Cimbru). Mereu el a construit momente excepționale cu tinerii
actori, dar abia acum putem vorbi de o construcție eșafodată. Apoi a renunțat la balastul ideatic, care a
reprezentat întotdeauna o încărcătură inutilă pentru punerile în scenă, luând-o
practic de la zero, optând pentru narativitate tranșată, construind mai mult din flashuri și nu cursiv
(aplicând diferite tertipuri pentru întreruperea firului roșu - dansatoarele se schimbă în ziariste, se
aruncă pe scenă, vociferează de la balcon, la care se adaugă pasajele efective
de dans ori song - , în același fel procedând și în ceea ce privește luminile).
Plecând de aici,
aștept următorul spectacol (numero uno, recomand un experiment teatral la Sala
Uzina cu teatru a TNI), deoarece pare că ar începe să prindă contur un stil
regizoral. Din punctul meu de vedere, secretul unei montări ideale constă
într-o raportare echilibrată între implicare și detașare (spectacologică). În
show-ul lui Octavian Jighirgiu, implicarea actorului este în mod abuziv
parodiată, însă, în privința detașării, a devenit deja specialist în
dezvrăjirea actului teatral. În loc să le armonizeze, regizorul mai degrabă le
pune în contrast. În contextul unui spectacol deservind distracției, emoția
chiar nu are ce căuta pe scenă și în acest sens sunt de acord cu modul în care
a găsit de cuviință să procedeze regizoral, parodiind modul de evoluție scenică
a actorului care folosește metoda lui Stanislawsky (în special, partitura Roxy
Hart - Anca Pascu -, un rol principal realizat nu fără eforturi, însă tânăra
viitoare actriță mai are mult de lucru pentru a rezista la scenă mare). Însă nu
cumva Brecht însuși este prea serios pentru a apela la el prin latura teatrală
a unui show de estradă?
Dana Tabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu