Exercitii, improvizatie, riscuri

Acest articol se dorește o succintă intervenție asupra spectacolului „Cercul vicios al fericirii” (reprezentația din 28 martie), realizat în Maideyi de trei absolvenți de teatru mai mult decât entuziaști (Dumitru Georgescu, Roxana Mârza, Ana Hegyi). Regia  Anonymus/colectivă (motivația asocierii și colaborării celor trei actori), adaptare după un proiect UAGE, regia: Andreea Macarov.

Își dau întâlnire sub pretextul acestui proiect trei protagoniști, trei actori foarte diferiți și trei oameni la fel de deosebiți între ei  (D.G. - actor la Teatrul Luceafărul, dar care își dorește să încerce și un alt tip de rol decât ceea ce face zi de zi (greierași și furnicuțe) ori decât rolul de ”dork” din ”Hârtii, ursuleți și fete”,  regia Florin Caracala; R.M. – colaborator TNI, a lucrat cu regizorul Ovidiu Lazăr; A.H. – profesor devotat de actorie cu copii, o persoană specială și o actriță care a revenit la stilul expansiv din spectacolele de acum ceva ani, tot din Maideyi). Pe toți aceștia îi unește, însă, faptul că au construit o poveste după fragmente din texte de Teodor Mazilu și Ion Băieșu, adaptate, păstrând (și da și nu – caracterele: Cecilia, soțul (botezat de ”regizor”  'Fănel') și Cireșica. Cireșica e clar Ana – ușor confuză, dar încercând să mimeze stăpânirea de sine și să dea sfaturi cuplului Fănel – Cecilia. Pe de altă parte, A.H. drapează enorm, pentru că rolul ei (sora emancipată ce își oferă sprijinul cuplului trunchiat) e un contre emplois (pe care în mod pervers, culmea, îi place să-l joace). Soluțiile regizorale sunt simple dar amuzante, sfaturile sunt desprinse din notesuri volante si lipite nu pe frigider, ci pe capul soțului (cățel, hobby, program de vizite etc.). Cât privește crezul ”Distanța unește sufletele!”, din care A.H. face leitmotivul spectacolului (soțul Cireșicăi e plecat de trei ani, dar urmează să se întoarcă), prefer să o lăsăm pe altă dată.

Proiectul pe care cei trei îl propun își permite libertățile inerente unei montări adresate spațiului neconvențional: exerciții de compoziție, multă improvizație, destindere, dar și explorarea propriului sine. Dumitru Georgescu mi-a mărturisit că a încercat prin personajul său să construiască un ”bărbat efeminat”. Exagerat! Actorului îi reușește perfect rolul bărbatului - victimă, dar nu neapărat pentru că Roxana Mârza duce la extrem violența domestică a Ceciliei (în rol: intempestivă, colerică, temperamentală), ci pentru că ea încearcă să construiască, totodată, o Cecilie la polul opus: placidă, ușor apatică, indiferentă la mariaj (”după ce că nu prea te iubesc...”). Prefer doar să semnalez aici o mică incongruență de ordin psihologic: același personaj nu se poate manifesta, în același timp, coleric și flegmatic. Probabil că în unele momente (cele nuanțat flegmatice), Roxana Mârza se joacă pe sine efectiv. În caz că mă înșel, poate că se autoconstruiește pe sine în timp ce improvizează. În ceea ce privește latura colerică, din ceea ce crede ea, aceasta ar fi sinteza rolurilor din timpul facultății (personaje violente), dar și o ”construcție pe baza relației cu celelalte două personaje: soțul și sora”. Ultima observație, venită dintr-o discuție cu actrița, mi s-a părut foarte interesantă, de aceea rog regizorii care vor mai lucra cu R.M. să-i ofere prilejul să-și spună părerea privitor la cum ar vedea ea însăși construcția personajului de interpretat, mai mult să-i exploreze valențele de a se juca pe sine sau chiar de a improviza. Personal, din ceea ce am remarcat până în prezent (Iuliana din ”O sărbătoare princiară”, Clementina din ”Proștii sub clar de lună”, regia Ovidiu Lazăr), i se acordă prilejuri insuficiente de a juca natural (exceptând ultima producție menționată, unde din tot spectacolul doar personajul interpretat de ea a părut viu). Ca abilități actoricești, Roxana Mârza abordează roluri de compoziție aflate la poluri opuse, ceea ce ar putea promite. Insist, însă, înspre explorarea și orientarea posibilităților de a improviza ale acestei actrițe!

Dincolo de decorul deficitar (mai bine s-ar fi lucrat fără decor), doar pe exercițiu și improvizație, a fost oarecum interesantă încercarea de a construi din fragmente (uneori riscul scoaterii fragmentelor de autor din context este foarte mare) o poveste. Când relația nu mai merge, trecem la pasul doi (ne căsătorim). De ce vrea el să se căsătorească? Pentru că ea nu îl iubește, deci e detașată, mai mult (și aici autorul e absolut genial) – ”îi plac femeile... mai ales cele care îl înşeală: ipocrizia îl excită grozav...nici toată opera lui Brecht nu se poate compara cu … o brunetă, care te înşeală”. În fine, cercul se învârte: când căsătoria merge prost, trecem la pasul următor (facem un copil). De ce ar vrea ea un copil (cu un bărbat pe care ”nu l-a prea iubit” și pe care l-a mai și violentat)?! ... Aceasta e povestea spectacolului în linii mari (cel puțin, în reprezentația din data menționată, unde s-a mizat foarte mult pe improvizație). În scenariul inițial al proiectului, finalul era altul: ea se alegea cu rama, el - cu poza. Apreciez spectacolele cu final multiplu/deschis. Adică la fiecare reluare să se schimbe finalul poveștii. Și e una dintre posibilitățile oferite de teatrul de bar (ce se dorește un teatru flexibil, anti-rigorist, încurajând spontaneitatea actorului).

În fond, e ca în viață: arealul posibilităților e infinit: în cele din urmă, se poate întâmpla orice. Deoarece alegem, fără a ști că (nu noi) alegem de fapt. Iaurt cu zahăr sau iaurt cu covrigel?!

 

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/04/exercitii-improvizatie-riscuri.html