Claire

Organizat la Teatru Fix, în cadrul Cafékultour 2013, de către Institutul Francez din Iași, spectacolul Les Bonnes (Cameristele), după piesa de teatru cu același nume, scrisă de Jean Genet în 1947, reprezintă licența în regie la UAGE a Laurei Dîmbu (premiera 10 aprilie). Distribuția: Alexandra Cantemir (Claire/Solange), Ada Lupu (Solange/Claire), Daniela Tocari (Doamna).

Într-un spațiu scenic de proporții reduse și decor retro, tânăra absolventă de regie jonglează cu mai multe personaje (rol în rol). Prima cameristă (interpretată de Alexandra Cantemir) joacă rolul Doamnei, iar cea de-a doua (interpretată de Ada Lupu) – pe cel al cameristei care vrea să ia locul doamnei. Cameristele își schimbă rolurile între ele, trecând fiecare de la inocență la cruzime și violență (Solange) sau de la naivitate la cinism (Claire). Ca artificiu regizoral am remarcat: schimbarea bentiței între protagoniste, cu funda în dreapta/stânga (bine/rău), una dintre soluțiile regizorale de finețe, care trimite și înspre tema spectacolului: planificarea crimei de către cele două cameriste, ”perechea eternă, criminalul și sfânta”. Ca personalitate, Claire și Solange, cele două surori se disting (una activă, cealaltă contemplativă, una cerebrală, cealaltă pasională etc., trecerile și schimburile de rol dintre acestea sunt interesant realizate regizoral), iar jocul celor două actrițe este elocvent în acest sens chiar și prin modul diferit în care impersonează pe imitatoarele Doamnei, îi folosesc lucrurile ori îi poartă rochiile, rochii diferit alese). Dar Claire și Solange se și confundă ca și cum, la nivel psihologic, s-ar fi încercat redarea tulburării unității conștiinței persoanei nemulțumite de propria condiție/viață. De altfel, tânăra regizoare însăși a mărturisit că, în interpretarea ei, ”piesa Cameristele vorbește despre oameni nemulțumiți de propria condiție de viață și care, în consecință, își construiesc o personalitate fictivă, în raport cu aspirațiile lor”. Un argument convingător pentru a sublinia actualitatea acestei piese de teatru: nu e vorba despre o condiție socială neapărat (cea de servitor), ci, mult mai general, de situația omului înstrăinat în propriul rol social, pe care se vede obligat să îl joace. S-ar fi putut insista regizoral și mai mult pe această idee.

Protagonistul piesei ar fi adevărul (Claire), înțeleg din declarația Laurei Dîmbu, însă nimeni nu îl cunoaște (de aici, poate, ambiguitatea finalului: moarte - somn). Conflictul, însă, este rezolvat scenic mai mult exterior (executarea Doamnei, la orizontală, prin ștrangulare -  Doamna fiind întruchipată de Alexandra Cantemir, care o joacă pe Claire sau Claire se joacă la modul cel mai serios de-a Doamna care e omorâtă de Solange – este  regizată în manieră naturalistă și e reușită dacă ne mulțumim cu acest registru). Doar pe alocuri se ajunge la virulența pe care un asemenea rol îl presupune (și Ada Lupu fructifică în mod generos ocaziile hotărâtoare în acest sens). Este atribuit chiar și rolul Doamnei (aceasta apărând mai târziu în spectacol) – Daniela Tocari -  se putea renunța complet la acest rol, păstrând-o ca pe o personalitate fictivă, rezultând din simulările eroinelor: mai întâi, pentru că interpretarea domnișoarei este artificială; apoi, pentru că derularea acțiunii și intențiile personajelor sunt suficient delimitate de schimburile de rol dintre protagoniste. Alexandrei Cantemir nu-i reușește, nici ei, jocul de-a Doamna de la începutul spectacolului (rol forțat), însă în secvențe ulterioare de spectacol (cea naturalistă, deja pomenită ori cea de final, când bea ceaiul de tei otrăvit în locul Doamnei, dar chiar și în unele intermediare) ajunge să se redreseze.

Tehnic, există unele mici ezitări, inevitabile unui spectacol de licență, nu le voi enumera aici, de altfel sunt insesizabile la o privire de ansamblu (voi da un singur exemplu din secvența naturalistă, cum am numit-o eu, pentru că Alexandra Cantemir moare scenic perfect, e chiar un pasaj bine realizat, însă e sugrumată cu mănușile de bucătărie – replica scenică - , dar criminala nu le are pe mână). Sunt foarte multe detalii de așezat la locul lor, dar sunt sigură că, în timp, spectacolul va evolua, dacă Teatrul Fix va oferi în continuare spațiul; e un cadru propice desfășurării acțiunii scenice. Ușile care se pliază și prin care personajele își pot manifesta aparițiile/disparițiile cu ușurință, aparatul tehnic, care nu-mi e clar cine l-a realizat, regizoarea sau Cătălin Mândru, mă refer strict la reflectoare, combinația albastru - portocaliu e bine aleasă, cu situarea personajului Claire/Solange în lumina albastră în anumite momente de spectacol; păcat că cele trei reflectoare rămân imobile pe tot parcursul reprezentației. În schimb, se mai mută decorul pe alocuri. Dacă nu vine Mahomed la munte... De reflectat când și de ce s-ar face trecerea de la portocaliu la albastru. Și fără întrebări retorice de această dată.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/04/claire.html