Pe 10 mai TNI a
adus în premieră la Sala Studio un spectacol (Variațiuni enigmatice de Eric-Emmanuel Schmitt) dificil de montat deoarece
necesită reconstruirea unei proximități de ordin psihologic între poveste și
privitor, o identificare de ordin empatic între caracterele aduse în scenă și
spectator, cerută de chiar autorul piesei în cauză: ”Deseori spectatorii mi-au
povestit continuarea Variațiunilor
(...) dar de fapt ei nu-mi povesteau piesa, se povesteau pe ei înșiși”. Distribuția:
Abel Znorko (Emil Coșeru), Erik Larsen (Ocatavian Jighirgiu). Regia: Liviu
Manoliu. Scenografia: Axenti Marfa.
Modul în care
actorul-regizor Liviu Manoliu receptează Variațiunile
lui Schmitt diferă radical de viziunea autorului însuși: dacă la Manoliu se
pune problema confruntării dintre doi bărbați cu personalități radical diferite
și percepții diferite asupra dragostei, care au iubit/iubesc aceeași femeie, în
cazul lui Schmitt, pentru care textul este în mod declarat unul profund
autobiografic, Znorko și Larsen, scriitorul exilat pe o insulă/amantul care a
renunțat la o iubire pentru a nu o condamna degradării cotidianului (pradă unei
detașări în spatele căreia se ascund trăiri grave, autentice) și soțul deghizat
în ziarist, care ridică pe un piedestal tocmai conviețuirea cu celălalt în însemnele
ei cele mai epuizante și mai abjecte (privind din exterior), nu sunt decât ego
și alter-ego ai aceluiași.
În ceea ce privește
femeia nereprezentată de autor (Hélène), dar prezentă în povestea pe care Schmitt o
construiește, în dialogurile dintre personaje, aceasta nu a existat deloc (în
acest punct, caracterul autobiografic al piesei se pierde complet). Hélène servește ca pretext pentru ca
dramaturgul să-și prezinte în mod dual propriile concepții, uneori
contradictorii, cu privire la dragoste, dar nu numai. Aparent, se întâlnesc doi
bărbați, între care, de la un anumit moment, se înțelege, a existat un schimb
de scrisori, soțul preluând identitatea și imitând scriitura soției care murise
la ceva timp după despărțirea de scriitorul-amant. În fapt, este vorba de
încercarea lui Schmitt însuși de a radiografia un sentiment uman: ”Cine suntem,
noi care ne spunem vorbe de dragoste? Știi tu cui anume îi spui: te
iubesc?”/”Iubim de fapt un necunoscut despre care nu vom ști nimic
niciodată”/”Nu iubim decât enigme, ființa iubită rămâne pentru noi o enigmă de
nepătruns”. În același mod, Variațiunile
enigmatice, o piesă muzicală a lui Sir Edward Elgar, nu-i decât pretextul
folosit de autor pentru a se explica pe sine: ”(...) iubirea nu e de nici un
sex (...) o iubire împărtășită...Două vise care din întâmplare se acordă, o
fericită neînțelegere. Din partea ambelor părți firește...Nu credeți că ne-am
putea vorbi unul celuilalt în visele noastre?”. Ofer aceste citate pentru a
ilustra ideea scriitorului, variațiuni pe aceeași temă; pasajele în care se
face auzită vocea lui Schmitt sunt detectabile în carte, indiferent că se
exprimă personajul Znorko ori personajul Larsen. Observ că acest lucru nu a
fost urmărit în nicio privință la nivel regizoral, din modul naiv-realist în
care spectacolul se prezintă atât scenografic, cât și în privința construirii
caracterelor. Faptul că textul este autobiografic este capcana în care s-a căzut
cu această reprezentație.
De cele mai multe
ori, printr-un spectacol se intenționează să se depășească autorul/dramaturgul
printr-o construcție scenică, de acord. Însă riscul este ca rezultatul să nu
fie decât o încercare de a-l înțelege, din spatele căreia să răsune strident
imperativul reîntoarcerii la text. Caz nefericit atunci când se întâmplă,
oricare ar fi spectacolul avut în vedere, oricare ar fi traducerea folosită. Însă
abordarea unui text de o asemenea forță, pe care îl iubesc de la prima lectură,
care a avut loc undeva prin studenție, nu poate constitui decât un prilej de
a-i felicita pe Emil Coșeru pentru un rol în care investește întreg potențialul
acumulat de-a lungul întregii sale cariere și pe Octavian Jighirgiu pentru
intenția mărturisită de a se delimita de Mircea Diaconu (în același rol în
varianta de la Nottara). În ceea ce-l privește pe cel de-al doilea actor, se
insistă exagerat pe naivitatea lui Larsen în prima parte, astfel că acesta
joacă un școlar zgribulit (faptul că personajul se află într-un incognito putea
fi marcat altfel la nivel regizoral); în schimb, în ultima parte, își asumă convingător
conflictul de idei și parcurge destule registre diferite de interpretare cu
brio. Numai că nu pot neglija faptul că regizoral textul a fost înțeles altfel
decât și-ar fi dorit, poate, autorul însuși.
În esență,
explicitez și completez, în actuala piesă de teatru a lui Schmitt e vorba
despre singurătate, despre conflictul dintre ego și alter-ego, despre
experiențele contradictorii pe care același om le poate avea în decursul vieții
sale (a se vedea mărturisirile autorului despre Variațiuni). Despre faptul că putem muri la modul simbolic de mai
multe ori în decursul aceleiași vieți și atunci ne transformăm, uneori parțial,
alteori radical, cu fiecare experiență fundamentală (pretextele narative
utilizate - inventarea personajului feminin diferit pentru fiecare dintre cei
doi – este unul dintre puținele momente concludente din spectacol, când
regizorul chiar pune punctul pe i-ul unei idei a lui Schmitt, apoi poate chiar
pretextele părăsirii sau cel al nunții). Despre încercarea de a sugera că
dragostea este o enigmă neconsumabilă, un ”vis” pe care doi oameni îl pot visa
împreună ocazional, întâmplător sau liber consimțit, fără pretenții exclusiviste
de a desluși misterii despre celălalt (pretextul narativ folosit – schimbul de
scrisori).
Hélène
nu a existat, în sensul că Hélène nu
este o femeie în carne și oase, ci un pattern
- un model feminin, care diferă de la un
bărbat la altul. Hélène e diferită uneori în cazul aceluiași bărbat atunci când
acesta se schimbă sau are convingeri duplicitare. Ori, poate, e altfel, simplu,
chiar de la o categorie de bărbați la alta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu