vineri, 7 iunie 2013

Variațiuni enigmatice: Hélène nu a existat




Pe 10 mai TNI a adus în premieră la Sala Studio un spectacol (Variațiuni enigmatice de Eric-Emmanuel Schmitt) dificil de montat deoarece necesită reconstruirea unei proximități de ordin psihologic între poveste și privitor, o identificare de ordin empatic între caracterele aduse în scenă și spectator, cerută de chiar autorul piesei în cauză: ”Deseori spectatorii mi-au povestit continuarea Variațiunilor (...) dar de fapt ei nu-mi povesteau piesa, se povesteau pe ei înșiși”. Distribuția: Abel Znorko (Emil Coșeru), Erik Larsen (Ocatavian Jighirgiu). Regia: Liviu Manoliu. Scenografia: Axenti Marfa.

Modul în care actorul-regizor Liviu Manoliu receptează Variațiunile lui Schmitt diferă radical de viziunea autorului însuși: dacă la Manoliu se pune problema confruntării dintre doi bărbați cu personalități radical diferite și percepții diferite asupra dragostei, care au iubit/iubesc aceeași femeie, în cazul lui Schmitt, pentru care textul este în mod declarat unul profund autobiografic, Znorko și Larsen, scriitorul exilat pe o insulă/amantul care a renunțat la o iubire pentru a nu o condamna degradării cotidianului (pradă unei detașări în spatele căreia se ascund trăiri grave, autentice) și soțul deghizat în ziarist, care ridică pe un piedestal tocmai conviețuirea cu celălalt în însemnele ei cele mai epuizante și mai abjecte (privind din exterior), nu sunt decât ego și alter-ego ai aceluiași.

În ceea ce privește femeia nereprezentată de autor (Hélène), dar prezentă în povestea pe care Schmitt o construiește, în dialogurile dintre personaje, aceasta nu a existat deloc (în acest punct, caracterul autobiografic al piesei se pierde complet). Hélène servește ca pretext pentru ca dramaturgul să-și prezinte în mod dual propriile concepții, uneori contradictorii, cu privire la dragoste, dar nu numai. Aparent, se întâlnesc doi bărbați, între care, de la un anumit moment, se înțelege, a existat un schimb de scrisori, soțul preluând identitatea și imitând scriitura soției care murise la ceva timp după despărțirea de scriitorul-amant. În fapt, este vorba de încercarea lui Schmitt însuși de a radiografia un sentiment uman: ”Cine suntem, noi care ne spunem vorbe de dragoste? Știi tu cui anume îi spui: te iubesc?”/”Iubim de fapt un necunoscut despre care nu vom ști nimic niciodată”/”Nu iubim decât enigme, ființa iubită rămâne pentru noi o enigmă de nepătruns”. În același mod, Variațiunile enigmatice, o piesă muzicală a lui Sir Edward Elgar, nu-i decât pretextul folosit de autor pentru a se explica pe sine: ”(...) iubirea nu e de nici un sex (...) o iubire împărtășită...Două vise care din întâmplare se acordă, o fericită neînțelegere. Din partea ambelor părți firește...Nu credeți că ne-am putea vorbi unul celuilalt în visele noastre?”. Ofer aceste citate pentru a ilustra ideea scriitorului, variațiuni pe aceeași temă; pasajele în care se face auzită vocea lui Schmitt sunt detectabile în carte, indiferent că se exprimă personajul Znorko ori personajul Larsen. Observ că acest lucru nu a fost urmărit în nicio privință la nivel regizoral, din modul naiv-realist în care spectacolul se prezintă atât scenografic, cât și în privința construirii caracterelor. Faptul că textul este autobiografic este capcana în care s-a căzut cu această reprezentație.

De cele mai multe ori, printr-un spectacol se intenționează să se depășească autorul/dramaturgul printr-o construcție scenică, de acord. Însă riscul este ca rezultatul să nu fie decât o încercare de a-l înțelege, din spatele căreia să răsune strident imperativul reîntoarcerii la text. Caz nefericit atunci când se întâmplă, oricare ar fi spectacolul avut în vedere, oricare ar fi traducerea folosită. Însă abordarea unui text de o asemenea forță, pe care îl iubesc de la prima lectură, care a avut loc undeva prin studenție, nu poate constitui decât un prilej de a-i felicita pe Emil Coșeru pentru un rol în care investește întreg potențialul acumulat de-a lungul întregii sale cariere și pe Octavian Jighirgiu pentru intenția mărturisită de a se delimita de Mircea Diaconu (în același rol în varianta de la Nottara). În ceea ce-l privește pe cel de-al doilea actor, se insistă exagerat pe naivitatea lui Larsen în prima parte, astfel că acesta joacă un școlar zgribulit (faptul că personajul se află într-un incognito putea fi marcat altfel la nivel regizoral); în schimb, în ultima parte, își asumă convingător conflictul de idei și parcurge destule registre diferite de interpretare cu brio. Numai că nu pot neglija faptul că regizoral textul a fost înțeles altfel decât și-ar fi dorit, poate, autorul însuși.

În esență, explicitez și completez, în actuala piesă de teatru a lui Schmitt e vorba despre singurătate, despre conflictul dintre ego și alter-ego, despre experiențele contradictorii pe care același om le poate avea în decursul vieții sale (a se vedea mărturisirile autorului despre Variațiuni). Despre faptul că putem muri la modul simbolic de mai multe ori în decursul aceleiași vieți și atunci ne transformăm, uneori parțial, alteori radical, cu fiecare experiență fundamentală (pretextele narative utilizate - inventarea personajului feminin diferit pentru fiecare dintre cei doi – este unul dintre puținele momente concludente din spectacol, când regizorul chiar pune punctul pe i-ul unei idei a lui Schmitt, apoi poate chiar pretextele părăsirii sau cel al nunții). Despre încercarea de a sugera că dragostea este o enigmă neconsumabilă, un ”vis” pe care doi oameni îl pot visa împreună ocazional, întâmplător sau liber consimțit, fără pretenții exclusiviste de a desluși misterii despre celălalt (pretextul narativ folosit – schimbul de scrisori).

 Hélène nu a existat, în sensul că Hélène nu este o femeie în carne și oase, ci un pattern -  un model feminin, care diferă de la un bărbat la altul.  Hélène e diferită uneori în cazul aceluiași bărbat atunci când acesta se schimbă sau are convingeri duplicitare. Ori, poate, e altfel, simplu, chiar de la o categorie de bărbați la alta...

 

 Dana Tabrea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu