În prezent, putem
număra pe degetele de la o mână, fără prea mare succes, festivalurile de teatru
care asezonează cu mai multă sau mai puțină inspirație lunile mai – iunie la
Iași. Unu, ContemporanIS, un festival
de teatru studențesc, incluzând și producții profesioniste, ajuns la a V-a
ediție, care anul acesta și-a propus și un concurs, premiind la toate
categoriile o regie profesionistă, strecurată prin nu știu ce magie printre
spectacolele studențești aflate în competiție. Festivalul Dar, care a evoluat anul trecut, însă despre care în 2013 nu s-a
mai auzit nimic (o fi fost vreo încercare sezonieră). Festivalul EuroArt (20 – 26 mai), la a șaptea
ediție, care a început promițător, dar, din ce în ce mai mult, a lăsat jos
ștacheta față de anii precedenți: nu numai că se reiau spectacole jucate
anterior, dar cele invitate ori care ar putea interesa foarte mult sunt anulate,
în plus se includ în festival prea multe producții teatrale locale (fără a fi premiere).
Așteptăm cu mare nerăbdare Festivalul Fringe
(parte a FIE 2013), la prima
ediție, pentru că, pe parte teatrală, numărul montărilor jucate de tineri, atât
locale, cât și naționale, este surprinzător.
Mi-am propus cu
acest prilej să formulez câteva considerații asupra unui spectacol în premieră
(26 mai), din Festivalul EuroArt, o producție a Ateneului Tătărași: Jurnalul unui nebun, după o nuvelă
scrisă de Gogol în 1835. Distribuția:
Toma Moraru, Sorin Cimbru, Roxana Mârza. Regia: Ion Sapdaru. Nuvela ”Însemnările
unui nebun” a fost redactată sub forma unui jurnal, la persoana întâi, iar procedeele
artistice folosite (juxtapunerea real - ireal, sinecdoca – nasul, ca parte
corporală a omului, va locui luna, tonul vulcanic al protagonistului, perspectivismul
– vocile câinilor din scrisori) sunt convertite în mijloace regizorale, cu
succes valorificate prin jocul angajat al tinerilor actori, mai puțin reușite însă
la nivel scenic. Montarea prezintă o structură circulară (imaginea
sanatoriului) în complet dezacord cu ideea de bază a nuvelei: dezintegrarea
psihică graduală a personajului Poprishchin (Toma Moraru), funcționar
într-un sistem birocratic mecanizat.
Dat fiind
dificultățile punerii în scenă a unui text având formă de jurnal, poate fi
acceptată construcția sincopată, cu inserții de teatru în teatru, interpretate
fericit, dar fără sens (monologuri din Shakespeare, Hamlet în special – uneori în traducere, alteori direct în engleză,
o engleză îndoielnică...). Deși comicul, poate chiar și grotescul sunt
valorificate într-o anumită măsură, universul fantastic, în același timp
absurd, absolut fascinant al nuvelelor lui Gogol rămâne insuficient explorat. Să
zicem că s-a dorit ca interesul spectatorului să fie atras, pe lângă aspectele
comice (teatrul în teatru este de-a dreptul parodic), de valențele psihiatrice
ale piesei (Gogol a înlesnit prin scrierile sale studierea ulterioară a fenomenului
schizofreniei), însă nici în acest punct nu se lucrează regizoral cu spirit de
finețe. Ion Sapdaru întinde nuvela lui Gogol ca pe un elastic, riscând de multe
ori să-l rupă, nefiindu-i dată, totuși, această contraperformanță.
Dincolo de teatrul
în teatru, oricum nejustificabil altfel decât prin considerentul de a avea
efect asupra publicului, scorurile sunt lăsate pe mâna a trei actori tineri, entuziaști
pe deplin; nu este pusă în joc o interpretare regizorală solidă de text sau
autor. Cu acești tineri care s-au remarcat prin dedicație, o asemenea producție
ar fi avut mari sorți de izbândă dacă s-ar fi operat o minimă recontextualizare,
ca în cazul regizorului Felix Alexa care pune în scenă aceeași nuvelă în
București. Extravaganța pe care o încearcă uneori regizorul ieșean Ion Sapdaru
este inutilă dacă nu există și o actualizare de mesaj să o susțină în plan
ideatic.
Tema evadării dintr-o
societate de consum, cu ierarhii sociale strict delimitate, punând individul
mediu în imposibilitatea unei ascensiuni reale pe o scară valorică, ar putea
interesa astăzi, numai că, din păcate, aceasta nu este subliniată. Momentele
cele mai inventive ale lui Gogol atunci când plăsmuiește rătăcirea lui
Poprishchin (apocalipsa - pământul vrea să încalece luna, China și Spania sunt
aceeași țară etc.) rămân la nivel de replică burlescă și efuziune actoricească.
Caracterul Poprishchin este construit de regizor de la smintitul ludic la
funcționarul frustrat, rutinat, apoi exaltat și, din nou, la alienatul saltimbanc;
cum ziceam și la început, nu este respectată degradarea treptată, trecerea
gradată a personajului de la nemulțumire la escapada în propria lume
autoconstruită. Ca să nu mai menționez că în imaginea sanatoriului, tehnicile
psihiatrice aduse în prim plan sunt vetuste (șocuri electrice, bătaie, o fi
amuzant, dar e de-a dreptul ridicol!); nu este urmat tiparul niciunei afecțiuni
mentale, se merge pe locul comun al conceptului popular de ”nebunie”, prin
urmare, nici în termeni de psihologie ori psihiatrie spectacolul nu este
actual.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu