Suspectare, corporalitate, coregrafie

Mi-aș dori să scriu despre faptul că într-o societate democratică cetățenii nu mai au nevoie să iasă în stradă pentru că mijloacele de exprimare a opiniei le sunt deja favorizate și că acestora nici nu ajunge să le fie teamă să vorbească între ei. Primul semn al putreziciunii spirituale și al absenței libertății omului este, de fapt, chiar acesta: oamenii încep să se suspecteze unul pe celălalt și le e frică să discute liber. În absența unui dialog real, ființa umană nu are cum să evolueze.

Și, plecând de aici, ajung să scriu despre un spectacol de teatru care a avut loc la Iași în cadrul Festivalului Fringe: This is my body. Come into my mind, regia: Alexandra Felseghi, în colaborare cu Setsuna și Cristian Pascariu, performeri: Raluca Lupan, Diana Buluga. În mod cert, acest spectacol vine ca o invitație adresată de producători (Create.Act.Enjoy) înspre explorarea propriului sine, dincolo de prejudecăți, realizând că nici manifestațiile publice și nici suspectarea (și aici exemplele ar putea continua) nu sunt soluții liberale de ieșire din criză, de orice natură ar fi aceasta, socio-politică, identitară, economică ș.a.m.d. Mai curând, teatrul oferă celor care-l practică un instrument eficient atunci când se pune problema evitării situațiilor incomode generate de societate și crearea altora noi, care să pledeze, de ce nu, noi cauze. Iar faptul că teatrul atrage la un loc un număr mare de oameni nu mai constituie pentru nimeni, sper, un semnal de alarmă ca în trecut când se credea că există riscul vreunei  manifestații după, ci înseamnă, poate, că un dialog mai eficient e pe cale să aibă loc între public și spectacolul propriu-zis.

Create.Act.Enjoy reușește să aducă în prim plan imagini coregrafico-vizuale sugestive și mesaje actuale. Spectacolul este un demers temeinic argumentat, construit din mai multe scene, făcând apel la mijloace audio-vizuale specifice artei cinematografice (nu doar proiecții, ci și fragmente filmate relevante) pledând pentru acceptarea corporalității feminine netrucate în cadrul unei societăți care merge invers, înspre încurajarea și producerea artificialului, de la cosmetizare la intervenții chirurgical-estetice de proporții. Coregrafic, totul se derulează fără fisuri, trecând prin trei registre: jocurile copilăriei, complexele adolescenței, problemele serioase ale adultului, care nu mai are de înfruntat un alt adversar, copil și el, sau figura neînduplecată a tatălui, ci pe celălalt (om), societatea. Ceea ce Clujul aduce nou în fața publicului ieșean anul acesta reprezintă, până la urmă, un performance despre corporalitatea femeii în secolul al XXI-lea, despre acceptare și asumare, despre stimă de sine și despre libertate, fie că ne referim la traume ale copilăriei, la complexe ale adolescenței ori la problemele cu care se confruntă corpul femeii atunci când societatea (ceilalți) îi sugerează că nu este suficient de frumos, de bun, de inteligent pentru a se prezenta în fața altui corp, pentru a-și manifesta în mod independent voința, pentru a spune ”nu”... În mod egal, am putea scrie alte pagini despre senzualitate și corporalitate, despre modul în care este concepută senzualitatea feminină, expunând-o limitelor masculinității, atât prin jocul uneori dual al performerilor, cât și prin sugestiile vizuale din proiecțiile la care am făcut deja referire, jonglând cu principiile yin-yang. Acesta este unul dintre spectacolele de rezistență din festival, pentru că vine cu o gestionare atentă la nivel de mișcare scenică și cu o excelentă adaptare la spațiul care l-a adoptat (Teatru Fix, 15 iunie).

 Nu în ultimul rând, aș dori să mă refer la un alt spectacol, din producțiile mature, propuse de chiar FIE, care învață Iașul semnificația sintagmei ”excepțional din punct de vedere coregrafic”. Este vorba, cum poate deja bănuiți, despre D’ale noastre, în regia lui Gigi Căciuleanu, care a marcat anul Caragiale pe scena bucureșteană și, după ce a făcut ocolul pământului în nu-am-numărat-câte zile, a ajuns, iată, pe o scenă locală (Casa Studenților, 17 iunie).

Consider că acest spectacol ar putea fi o carte de vizită a românilor pentru Occident. Deși se înțelege din aceasta că spațiul uman românesc nu reprezintă tocmai un topos privilegiat, ci dimpotrivă, e chiar locul de întâlnire al unor caractere repulsive, în mod paradoxal, însuși faptul că un asemenea performance coregrafic a putut avea loc în România ne duce automat peste graniță. Încerc să privesc spectacolul prin ochii celui care nu are habar de Caragiale și să-mi pun altfel problema mesajului. Pentru că dacă ne apucăm să-l despicăm în drame și să identificăm Zițe, Vete, Ane, Coni Leonida, Cațavenci și alte personaje, nu vom ajunge prea departe.

Este vorba despre gravitatea și consecințele conservării unei mentalități de Ev Mediu în secolul al XXI-lea, despre refuzul adaptării la nou, insistând pe conceptul de ”tradiție”, iar în acest punct, se intervine atât prin modul în care este folosit fondul melodic (mă refer la cel original peste care se suprapun arii de operă și fragmente simfonice arhicunoscute), cât și prin dublul sens al coregrafiei (parodierea însemnelor arhaizante ale unei societăți aflate în permanentă tranziție, nu se mai știe nici măcar de la ce înspre ce, alături de costumele clasice, pe de o parte, folosirea dansului modern pentru a șicana aceste însemne, pe de altă parte). Relevante sunt numeroase momente coregrafice, însă, discursul demagogului atrage în mod deosebit atenția, pentru că acesta, într-una dintre interpretările cele mai moderne la nivel teatral ale ”Scrisorii pierdute”, este făcut să plângă, cerșind atenție și să se tăvălească pe scenă, înlăcrimat (Marcel Iureș, regia Alexandru Dabija). De această dată, însă, politicianul corupt (în interpretarea revelatorie a lui Lari Georgescu) este expus coregrafic, dar și muzical, unei confruntări de barbar cu lumea civilizată; până la urmă, el este scos din țâțâni (iese din costum și cravată) și o întreagă societate, luptând la frontiera cu civilizația, este devoalată. De această lume a omului primitiv ne e din ce în ce mai greu să scăpăm, pentru că undeva, aproape de noi, oamenii încă mai ies în stradă, iar vecinul ne suspectează că am privit pe fereastră în casa lui.


E o constatare tristă aceasta, dar oamenii, oriunde ar pleca, poartă cu ei lumea căreia aparțin. O carte de vizită ireproșabilă – acest spectacol realizat de Gigi Căciuleanu - care nu poate schimba, oricât ne-am dori, chipul unei nații.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/06/suspectare-corporalitate-coregrafie.html