Teatrul ca telenovelă

Televizorul, telefonul mobil, internetul – viciile societății actuale bruiază autenticitatea relațiilor interpersonale: izolarea în fața ecranului, comunicarea cu un avatar, plonjarea într-o lume virtuală. De fiecare dată, telenovela sau reality show-ul, negarea despărțirii de interlocutor, conectarea la o lume situată la granița ficționalului iau locul lumii reale. Pentru scenariul propus de Nicolae Volovăț, conceptele de tabloid, scrisoare și on-air devin centrale. Ceea ce nu înseamnă că lipsesc telefonul mobil, computerul sau broadcasting-ul (valorificate de mizanscenă).

Textul este scris în stil clasic, fără complicații, metareferențial (autorul a fost ”marcat” de ”O scrisoare pierdută”), nepropunându-și reactualizarea scenariului luat ca punct de plecare, încercând o mimare nu întotdeauna fericită a comicului de limbaj specific lui Caragiale (”impostură ingrată”, ”daune mortale” ș.a.) și o descriere accentuată a realității socio-politice din România de azi („festival de manele cu fonduri europene”, PRV/PVR, migrarea de la un partid la altul după interese, posturi inventate pentru cine trebuie etc.).

Spectacolul se transpune într-o parodie controversată a reality show-ului, care nu-i decât viața noastră, în țara în care trăim. Dacă imaginea de film a invadat lumea teatrului iremediabil, de această dată, am ocazia să definesc un nou gen teatral: teatrul-telenovelă. Teatrul ca telenovelă se adresează publicului mediu, amator de senzațional și distracție facilă, dar și celui care plusează indescifrabil peste medie, identificând relații între universul caragialesc de la care s-a plecat (la nivel de replică sau caracter) și lumea actuală, la limita dintre realitate și metaficțional, în scenariul pus în scenă (corupție, incompetență, relații, înstrăinare de celălalt, absența solidarității, mitocănie, ipocrizie). În același timp, capabil de autoreflecție, punându-și probleme, dincolo de cele văzute pe scenă: Cine suntem din amalgamul de personaje și învălmașeala de situații la care am fost expuși preț de două ore de spectacol?! De aceea, mi-l imaginez pe Caragiale surâzând șugubăț: această montare poate că nu e pe gustul nostru, pentru că spune adevărul, iar adevărul doare (”se pare că nu mai avem nicio scăpare, decât să râdem de noi înșine până vom dispărea ca națiune”), dar, cu siguranță, ar fi pe gustul său (exact din același motiv!).

Spectacolul se compune din două părți. Prima parte mizează pe scenografie (segmentarea scenei, stratificarea decorului, costume vii, acordate caracterelor) și pe susținere regizorală a jocului actoricesc, parodiind ideea de reality show. Cea de-a doua, satiră a talk show-ului comercial, simulează o transmisie TV în direct, cu muzică live (inclusiv dedicații pentru Conducere sau pentru Securitatea română), improvizație și machiaj strident. În prima parte, scenografic avem: prim planul (sala de fitness, simbolizând zona erotică și folosit ca atare în scene specifice, apoi salonul – aspect de birou corporatist, noul living room, zonă accesată, dar în absența interiorității și a comunicării reale), planul secund (closetul simbolizând intimitatea, practic inexistentă, pentru că zona e foarte rar accesată scenic, alături de o alta aflată în prelungirea salonului, accesată haotic, uneori formal, alteori privat, în loc de tradiționalul dining room, semnificând risipirea lui ”a fi împreună”, pentru a desfășura o activitate în comun). În cea de-a doua parte, spațiul scenic se va disputa între: studioul TV și platoul tehnic, ecranul de proiecție și ”bebelușă”, orchestra live. În permanență, poate fi sesizat un background - lanul de porumb din spatele vitrinei de sticlă, în spatele ușii pe care iese servitoarea, după parapetul pe care se cațără un alegător – de unde cineva trage mereu cu urechea; mesajul prinde contur: dușmanul nu este barbarul (așa cum credea grecul ori romanul), ci propriul semen, chiar dacă reprezentat scenografic afară din ”cetate”.

Element de scenografie, scara centrală (ornată cu leduri cu halogen în partea a doua), locul pe unde își fac intrarea și ieșirea personajele (amorezul de profesie, actrița de familie, senatorul corupt, dar ager la replică, amanta săritoare, sora fără chemare, cetățeanul turmentat multiplicat de la servitoare la alegătorul de ocazie, demagogul, multiplicat și el de la prefect și până la directorul televiziunii etc.) devine emblematică pentru teatrul-telenovelă. Acești actori ar putea foarte bine să joace în telenovele, dar ei joacă teatru, asumând funcția satirică a rolului jucat. Caracterul caragialesc, transpus sau nu în prezent, se suprapune personajului actualului scenariu, poate chiar omului din spatele avatarurilor. Trupa Naționalului, reunind generații diferite de actori, funcționează la unison, integrând armonios tinerii colaboratori.

Pe aceeași scenă, avem televizor, telefon, computer, dar și scrisori, infinit mai multe decât a imaginat Caragiale - în plic, pe hârtie, răsturnate din poșete, din saci în studioul TV, unde se întâlnesc, ca-ntr-o farsă, toate personajele. Scrisori pentru că email-urile nu au voce, tastatura nu are consistența cărnii umane, iar ecranul nu are suflu. Și pentru că avatarul lui Caragiale, supus și el persiflării, ajunge, în cele din urmă, ministru și soț de progenitură ilegitimă de senator.

 

(Onorabili în direct de Nicolae Volovăț, regia: Sorin Militaru, scenografia: Cristian Marin, distribuția: Constantin Pușcașu, Pușa Darie, Teodor Corban, Haruna Condurache, Horia Veriveș, Andreea Boboc, Cosmin Panaite, Livia Iorga, Irina Răduțu Codreanu, Daniel Busuioc, Ionuț Cornilă, Delu Lucaci, Alina Mândru, Radu Homiceanu, Erica Moldovan, Dumitru Năstrușnicu, muzica live: Cosmin Maxim, Diana Roman, premiera: 24 ianuarie 2014, TNI, sala Teatru la Cub)

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/01/teatrul-ca-telenovela.html