Unele dintre cele mai curajoase montări au la bază un roman, uneori de
proporții, de data aceasta, de mică întindere, cu toate acestea necesitând o
dramatizare adecvată scenei. Când regizorul își realizează propria adaptare de
text, ca în cazul de față - Comme
je suis devenu stupide (M-am hotărât să devin prost, Humanitas, 2004) de Martin Page, alegând
actorii în funcție de propriile retușuri în scenariu, este, din nou, un aspect favorabil.
Secțiunile romanului, explicit delimitate și la nivel formal, dar și ca mesaj, facilitează
transpunerea lor în momente scenice, cu condiția ca anumite descrieri,
explicitări sau pasaje narative să fie valorificate sub forma dialogului,
altele fiind ușor modificate, iar altele lăsate cu totul deoparte.
Fără niciun fel de
introducere, regizoarea Irina Popescu Boieru începe spectacolul subit, de la
momentul când protagonistul, Antoine, decide că vrea să devină prost,
încercând, mai întâi, alcoolismul și-l încheie insistând pe revenirea acestuia la
condiția sa anterioară, acceptându-și inteligența, inadaptarea, locul într-o
societate în care locurile s-au cam ocupat. Spectacolul este, astfel, actual
pentru că, spre deosebire de romanul centrat pe povestea bizară a unui erou,
miza este alta: protagonistul devine reprezentantul tuturor tinerilor din secolul
al XXI-lea, pentru al căror destin social inteligența, cultura și calitățile
umane nu au niciun cuvânt de spus, ba chiar pot constitui o piedică într-o lume
corporatistă, consumistă, robotizată. Subtilitatea regizorală reiese din modul
în care reușește să valorifice nuanțele termenului ”stupid”, care nu înseamnă
numai prost/imbecil/lipsit de inteligență, ci și absurd. Antoine este absurd în
deciziile pe care le ia și lumea din jurul său este absurdă/ de neînțeles/
lipsită de sens pentru el. Actorul Emil Coșeru punctează foarte bine în
spectacol acest aspect.
Spectacolul este o comedie accentuată, cu
roluri puternic scoase în relief, o satiră aspră a societății de astăzi. Momentele
(aproximativ cincisprezece) sunt unite prin acumulare și însumare, derularea
evenimentelor scenice își crește viteza pe măsură ce se înaintează, însă se
insistă pe primele două (ratarea alcoolizării și scena din spital,
premergătoare deciziei de a se sinucide) și, circular, pe ultimul moment
(Antoine și Clemence); în rest, există impresia că unele dintre celelalte momente
(de exemplu, Mc Donald’s, schimbarea
de look, modificarea radicală a vechiului stil de viață sau vizitarea agenției
matrimoniale, vizita la bancă, venirea poștașului) sunt
precipitate, având uneori și o pondere mai mică în cadrul spectacolului. Cumva
legăturile dintre scene sunt prea evidente uneori, sper ca, în timp, să se câștige
în coerență (mă refer strict la partea regizorală, în ceea ce privește mesajul
ori jocul actorilor, acestea sunt articulate). Scenografia susține contururile și
proeminențele de care aminteam prin culori vii (două panouri mari simetrice
delimitând spațiul scenic), proiecții simulând ambianța pe un panou de fundal,
tonuri aprinse în coloritul costumelor și chiar și, tehnic, în reflectoare. În
afara celor deja menționate, decorul este mobil, schimbându-se de la o scenă la
alta. Ceea ce este important: actorii joacă, fiecare, mai multe roluri de
compoziție, anumite partituri ieșind în evidență mai mult decât altele (cum ar
fi cele ale Brândușei Aciobăniței ori ale Georgetei Burdujan), ca o
demonstrație a dexterității actoricești. Prestația Oanei Sandu în rolul
asistentei e mult exagerată. În schimb, pe parte de mișcare scenică își pune
amprenta. În scenă intră actori extrem de diferiți, nu numai ca vârstă, dar și
ca potențial ori experiență de rol, iar coeziunea partiturilor nu se
realizează, chiar dacă, individual, nu se pot stabili reproșuri consistente.
În rolul titular, se
optează pentru doi actori tineri, aproape de vârsta lui Antoine, acum fiind
distribuit Cosmin Panaite. Dintre toate spectacolele în care a evoluat până în
prezent, Cosmin Panaite, deși joacă, fără efuziuni, calm, natural, neaccentuând
dramatic foarte mult, își trăiește, totuși, rolul - lucru evident la nivel
corporal - și își interiorizează efectiv caracterul. Trecerea de la personajul,
care își păstra timiditatea și sensibilitatea ca pe niște adaosuri ale inteligenței,
la individul integrat social, superficial și pragmatic se realizează treptat,
uneori nefiind foarte concludentă (la petrecere, Antoine pledează, ca pe
vremuri, o cauză pe cât de nobilă, pe atât de absurdă; după schimbarea de look,
rămâne cu privirea chioampă, în loc să primească niște lentile de contact
moderne). Reîntoarcerea la Antoine cel donquijotesc se face, însă, destul de
brusc, la fel de brusc cum a început și spectacolul. Numai că, de această dată,
el o întâlnește pe Clemence, tot o inadaptată, pentru că are curajul de a le
spune oamenilor în față ceea ce gândește (Andreea Boboc este potrivită în
asemenea roluri, când personajul reprezentat este unul delicat în ambele
sensuri ale termenului).
(Cum am devenit stupid de Martin
Page, traducerea, dramatizarea și regia: Irina Popescu Boieru, distribuția:
Cosmin Panaite/ Andrei Grigore Sava, Andreea Boboc, Radu Ghilaș, Radu
Homiceanu, Constantin Avădanei, Emil Coșeru, Oana Sandu, Brândușa Aciobăniței, Haruna
Condurache, Georgeta Burdujan, scenografia: Axenti Marfa, mișcare scenică: Oana
Sandu, premiera: 9 februarie 2014, Sala Uzina cu Teatru, TNI)
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2014/02/cum-am-decis-sa-devin-stupid.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu