Un spectacol dezghetat

Aeroport este un spectacol dezghețat, dezinvolt, de neuitat. La bază, are un text care inspiră credibilitate și căruia ai tendința să-i acorzi încredere încă de la primele replici. Interpreții sunt mai mult decât potriviți, atmosfera scenică este reușită. Știam că cel mai greu este să scrii despre spectacolele care ajung să-ți atingă o coardă sensibilă ori despre cele care nu-ți stimulează nicio reacție inteligentă. Am mai învățat că teatrul de cafenea încă ne poate rezerva surprize, dintre cele mai plăcute: o montare în două personaje, cu umor de calitate, echilibrând tăcerile în dozarea scenică, evitând melodramaticul și ironizând patetismul, în același timp, cuceritor e greu de realizat, dar nu imposibil. O lecție despre viață și despre teatru pe care nu te aștepți s-o găsești într-un bar.

Deja divertismentul de dragul divertismentului nu mai are niciun sens. Publicul care consumă teatru de bar este din ce în ce mai serios și mai exigent. A nu se înțelege grav. Însă un spectacol își poate propune să lovească la țintă, cu atât mai mult cu cât se ia în serios. În cazul de față, atmosfera este întreținută cu profesionalism, prin light design (peste cele două reflectoare se suprapune o folie de plastic albăstrie, creând luminescența rece, specifică unei săli de așteptare de aeroport) și proiecție video (în permanență, în spațiul ocupat de ferestre sunt proiectate imagini dintr-un aeroport; deasupra, în spațiul rezervat poiectării panoului conținând detaliile zborurilor, este introdus, din când în când, cel de-al treilea personaj – gândurile lui).

Personajele, un el și o ea, se întâlnesc înainte de check-in - orice este posibil, ceva se așteaptă; acestea sunt creionate în mod verosimil. El – un bărbat între două vârste (41), scriitor, lucid, cinic, comic, se îndrăgostește de o femeie pe care nu o vrea, deoarece asta ar fi însemnat să accepte un scenariu prestabilit în mod natural, pe care îl știe deja pe de rost; ea – corporatistă, tânără (23-24), frumoasă, se îndrăgostește facil, pentru că e la vârsta când te îndrăgostești de oricine/orice, când numărul ocaziilor ivite depășește nevoia de a selecta, însă ar vrea să conteze pentru totdeauna, să fie pe primul loc.

Inițial, o mică distragere a atenției unuia de către celălalt, ca o șicanare a destinului, ca o antipatie; fiecare e mult prea atent la conversațiile telefonice ale celuilalt; apoi apar mici coincidențe, replicile private intersectându-se, pentru ca ulterior să se infiripe dialogul, întrerupt de câte un apel telefonic. Jocul replicilor este ager, uneori tăios, personajele se pierd și se regăsesc, se reinventează, ca într-o poveste care nu este deja scrisă, ci se scrie din mers. Pariul pus de el la început (că ea va ”pica” în cincisprezece minute) este câștigat, de fapt, de ea, după o idilă platonică ce nu durează mai mult de cincisprezece minute de absență a oricăror bruieri telefonice din partea altor parteneri, în aeroportul din Praga, devenit oriunde (București, Paris, Hamburg) și orice (hotel, bulevard, parc). Sau, poate, că e pierdut de amândoi. Sau…

Secretul acestei montări rezidă în subtilitatea situațiilor de viață create de replică, chiar dacă limbajul bruschează pe alocuri, în comicul rafinat, chiar dacă lucrurile sunt spuse pe șleau, în bătăliile pierdute și câștigate de fiecare dintre cei doi protagoniști, fie pe cont propriu, fie împreună. Scenariul este deschis - el așteaptă un subiect nou pentru o carte sau măcar pentru o piesă de teatru, ea așteaptă un sentiment nou, când gesturile ar putea conta mai mult decât vorbele, iar schemele repetitive în care s-a obișnuit să-și prindă micile istorii de ”iubire de iubire” ar putea ceda. Prin urmare, ambii au ceva de câștigat din fugara trecere prin aeroport, viața lor este schimbată de această întâlnire, piesa de teatru se scrie…

Regizoral, se poate jongla cu cele două personaje până ce distincția dintre cum pare unul și cum este de fapt se anulează sau până când distanța dintre cum ar reacționa el/ea, potrivit caracterului reprezentat, ori în pofida acestuia, este anulată. E drept că textul deopotrivă suscită și susține asemenea contradicții. Mai exact, personajele nu sunt fixate într-un tipar caracterial, dat odată pentru totdeauna, ci sunt în devenire, fiecare gest sau fiecare cuvânt putând declanșa modificări de comportament, de reacție și de situație. Această dinamică, pe care nu ne-o dorim în viață, poate avea succes pe scenă, pentru că spectatorul are ce urmări, există un neprevăzut al firului narativ și, nu în ultimul rând, un final la fel de deschis precum întreg scenariul parcurs. Astfel că iluzia de la terminarea spectacolului ar trebui să fie aceea că oricine s-ar putea comporta la fel de inegal ori instabil, că am putea încerca să jucăm noi înșine în Aeroport, dacă nu am făcut-o deja.

(Aeroport de Ștefan Caraman, distribuția: Octavian Jighirgiu, Oana Miron, regia: Octavian Jighirgiu, light design și proiecție video: Andrei Cozlac, premiera: 5 februarie 2014, Maideyi).

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/02/un-spectacol-dezghetat.html