Aeroport este un spectacol dezghețat, dezinvolt, de neuitat. La
bază, are un text care inspiră credibilitate și căruia ai tendința să-i acorzi încredere
încă de la primele replici. Interpreții sunt mai mult decât potriviți, atmosfera
scenică este reușită. Știam că cel mai greu este să scrii despre spectacolele
care ajung să-ți atingă o coardă sensibilă ori despre cele care nu-ți
stimulează nicio reacție inteligentă. Am mai învățat că teatrul de cafenea încă
ne poate rezerva surprize, dintre cele mai plăcute: o montare în două
personaje, cu umor de calitate, echilibrând tăcerile în dozarea scenică, evitând
melodramaticul și ironizând patetismul, în același timp, cuceritor e greu de
realizat, dar nu imposibil. O lecție despre viață și despre teatru pe care nu
te aștepți s-o găsești într-un bar.
Deja divertismentul de dragul divertismentului nu mai are niciun sens.
Publicul care consumă teatru de bar este din ce în ce mai serios și mai
exigent. A nu se înțelege grav. Însă un spectacol își poate propune să lovească
la țintă, cu atât mai mult cu cât se ia în serios. În cazul de față, atmosfera
este întreținută cu profesionalism, prin light
design (peste cele două reflectoare se suprapune o folie de plastic
albăstrie, creând luminescența rece, specifică unei săli de așteptare de
aeroport) și proiecție video (în permanență, în spațiul ocupat de ferestre sunt
proiectate imagini dintr-un aeroport; deasupra, în spațiul rezervat poiectării
panoului conținând detaliile zborurilor, este introdus, din când în când, cel
de-al treilea personaj – gândurile lui).
Personajele, un el și o ea, se întâlnesc înainte de check-in - orice este posibil, ceva se așteaptă; acestea sunt
creionate în mod verosimil. El – un bărbat între două vârste (41), scriitor, lucid,
cinic, comic, se îndrăgostește de o femeie pe care nu o vrea, deoarece asta ar
fi însemnat să accepte un scenariu prestabilit în mod natural, pe care îl știe
deja pe de rost; ea – corporatistă, tânără (23-24), frumoasă, se îndrăgostește
facil, pentru că e la vârsta când te îndrăgostești de oricine/orice, când
numărul ocaziilor ivite depășește nevoia de a selecta, însă ar vrea să conteze
pentru totdeauna, să fie pe primul loc.
Inițial, o mică distragere a atenției unuia de către celălalt, ca o
șicanare a destinului, ca o antipatie; fiecare e mult prea atent la
conversațiile telefonice ale celuilalt; apoi apar mici coincidențe, replicile
private intersectându-se, pentru ca ulterior să se infiripe dialogul, întrerupt
de câte un apel telefonic. Jocul replicilor este ager, uneori tăios,
personajele se pierd și se regăsesc, se reinventează, ca într-o poveste care nu
este deja scrisă, ci se scrie din mers. Pariul pus de el la început (că ea va
”pica” în cincisprezece minute) este câștigat, de fapt, de ea, după o idilă
platonică ce nu durează mai mult de cincisprezece minute de absență a oricăror
bruieri telefonice din partea altor parteneri, în aeroportul din Praga, devenit
oriunde (București, Paris, Hamburg) și orice (hotel, bulevard, parc). Sau, poate,
că e pierdut de amândoi. Sau…
Secretul acestei montări rezidă în subtilitatea situațiilor de viață create
de replică, chiar dacă limbajul bruschează pe alocuri, în comicul rafinat,
chiar dacă lucrurile sunt spuse pe șleau, în bătăliile pierdute și câștigate de
fiecare dintre cei doi protagoniști, fie pe cont propriu, fie împreună.
Scenariul este deschis - el așteaptă un subiect nou pentru o carte sau măcar
pentru o piesă de teatru, ea așteaptă un sentiment nou, când gesturile ar putea
conta mai mult decât vorbele, iar schemele repetitive în care s-a obișnuit
să-și prindă micile istorii de ”iubire de iubire” ar putea ceda. Prin urmare,
ambii au ceva de câștigat din fugara trecere prin aeroport, viața lor este
schimbată de această întâlnire, piesa de teatru se scrie…
Regizoral, se poate jongla cu cele două personaje până ce distincția dintre
cum pare unul și cum este de fapt se anulează sau până când distanța dintre cum
ar reacționa el/ea, potrivit caracterului reprezentat, ori în pofida acestuia,
este anulată. E drept că textul deopotrivă suscită și susține asemenea
contradicții. Mai exact, personajele nu sunt fixate într-un tipar caracterial,
dat odată pentru totdeauna, ci sunt în devenire, fiecare gest sau fiecare
cuvânt putând declanșa modificări de comportament, de reacție și de situație. Această
dinamică, pe care nu ne-o dorim în viață, poate avea succes pe scenă, pentru că
spectatorul are ce urmări, există un neprevăzut al firului narativ și, nu în
ultimul rând, un final la fel de deschis precum întreg scenariul parcurs.
Astfel că iluzia de la terminarea spectacolului ar trebui să fie aceea că
oricine s-ar putea comporta la fel de inegal ori instabil, că am putea încerca
să jucăm noi înșine în Aeroport, dacă
nu am făcut-o deja.
(Aeroport de Ștefan Caraman,
distribuția: Octavian Jighirgiu, Oana Miron, regia: Octavian Jighirgiu, light
design și proiecție video: Andrei Cozlac, premiera: 5 februarie 2014, Maideyi).
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2014/02/un-spectacol-dezghetat.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu