Mai cald decat ieri?

Piesa de teatru Mai cald decât ieri de Mihai Ignat a fost publicată, alături de alte trei, în volumul Patru piese într-un act, apărut la Editura Tracus Arte în 2012. În corelație cu un alt text scurt, montat recent în cafeneaua Maideyi, în regia Teodorei Moraru, Nu de gât, actualul scenariu a fost considerat de dramaturg ”pandantul” respectivei piese; într-adevăr, cele două spectacole pot fi analizate în oglindă. Legătura dintre ele are în vedere două aspecte: dimensiunea redusă (e vorba de piese într-un act, care, aduse pe scenă, ocupă aproximativ jumătate de oră) și tematica similară. În viitor, la sugestia autorului, din reunirea celor două montări, va reieși un spectacol-coupe, intitulat Zone Erogene. Titlul trimite înspre probleme delicate, la ordinea zilei, cum ar fi: orientarea sexuală, crizele de identitate privind orientarea sexuală sau motivele care ar putea determina apariția unor asemenea crize.

Miza spectacolului Mai cald decât ieri, așa cum am aflat dinspre partea regizorală, poate fi surprinsă prin următorii termeni-cheie: ”sinceritate”, ”fără artificii”, ”lucru în echipă”. În ceea ce privește mesajul, Lenuș Teodora Moraru mărturisește următoarele: ”Identitatea sexuală este un subiect urban pentru că avem timp și energie de consumat cu așa ceva”. Cât privește publicul-țintă, nu sunt vizați doar adolescenții, ca obiect ai unor crize de identitate sexuală, ci și adulții, întrucât, consideră regizoarea, ”în general, omul urban este confuz pentru că are prea puține repere clare, iar confuzia creează asemenea crize”. În ceea ce-l privește pe Vlad Volf, co-regizorul spectacolului, e de bun augur că se orientează asupra unor texte problematice, actuale prin tematică. Acum nu se mai pierde în îmbinarea prea multor stiluri și procedee regizorale (ca-n experimentul teatral Cu ochii’nchiși din Clubul Creatorilor, mai 2013). În Iași, spectacolul prin care s-a făcut remarcat rămâne Elevator (temă percutantă, asociată cu decor high-tech).

 Prezenta montare e un spectacol de bar tipic, mizând pe simplitate și verism (reflectoarele simetrice normale ale cafenelei, decor realist). Textul de autor este respectat: un principiu cu care sunt perfect de acord; în SUA, regizorul lucrează cu dramaturgul alături, îl consultă în privința modificărilor operate pe text și nu își permite să schimbe niciun cuvânt fără acordul acestuia. Cele două actrițe sunt distribuite corect în roluri veridice; Alexandra Acalfoae a reușit să evite, în cea mai mare parte, un joc drapat, deși mai are de lucru în acest sens, până la naturalețe scenică deplină. Ancăi Pascu i-au reușit labilitatea și ingenuitatea personajului, dar mai sunt aspecte (curiozitatea, frământarea) insuficient redate și are ruperi de ritm în ceea ce privește naturalețea.

Poate că spectacolul ar merita o altă soartă: este prea cuminte. Or, tema e extrem de ofertantă. Până și textul cere mai mult la un moment dat… E mai incitant trailer-ul filmat într-un apartament din Iași decât montarea ca atare. Nu știu care ar putea fi calea de mijloc între respectarea textului și creșterea nivelului spectacolului, dar regizorii ar trebui să găsească soluția. Pentru că, actualmente, din câteva intrări/ieșiri în vervă și de vreo trei ori heblu, respectarea didascaliilor întocmai, trei săruturi ce nu s-au abătut de la buchia textului, absența improvizației actrițelor, o ”călărire în zori” și monotonia realismului (decor, costume), nu am fost prea convinsă. Ambiguitatea replicilor de final nu este destul pusă în evidență, în loc de final deschis avem unul ratat. În schimb, replicile licențioase se fac foarte bine auzite, pe alocuri de același regim beneficiază și replici memorabile, dar, sub aspect interpretativ, se putea mai mult. Uneori Anca Pascu se grăbește, apoi ar trebui construite soluții pentru ca anumite pasaje să îl pună pe spectator pe gânduri, iar când replicile nici măcar nu se aud sau sunt accelerate, atunci cum?

Ideea de spectacol-problematizare e viabilă și cred că ar merita să se acorde o atenție sporită interpretării actoricești, oricăror detalii care ar putea să o pună în valoare. Am citit ca s-a dorit o ”dramă light sau o comedie sub acoperire” despre dorințele neconștientizate ori care ies la iveală într-o noapte albă, la un pahar de gin. Din păcate, nu e nici dramă și nici comedie. E o succintă zburdălnicie scenică, destul de sălcie la gust, n-ar fi stricat puțină sare și piper. Și când te mai gândești că regula celor trei unități e folosită, aproape că uiți de actualitatea subiectului. În teatru, în modul cel mai paradoxal, există simetrii fericite și simetrii nefericite, există echilibrare a clasicului și modernului care funcționează sau nu. Dacă textul sau regia sunt slabe, ies în evidență actorii, deși, în alte contexte (regie excelentă ori text excepțional), aceiași interpreți ar putea părea un dezastru.

În cazul de față, nu pot spune decât că lipsește ceva, dar nu-mi dau seama exact ce anume. Tema e actuală, interpretarea actorilor destul de verosimilă, regia implicată. Și atunci de ce nu e mai cald decât ieri?

 

(Mai cald decât ieri de Mihai Ignat, regia Vlad Volf și Lenuș Teodora Moraru, distribuția: Anca Pascu, Alexandra Acalfoae, foto afiș: Radu Afrim, premiera: 19 februarie, Maideyi)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/02/mai-cald-decat-ieri.html