Metamorfoza

Lipsa comunicării, superficialitatea relațiilor interumane, automatizarea datorată birocratismului excesiv, dezumanizarea sunt metamorfozate regizoral în creuzetul omului-gândac, având drept rezultat încrederea în prestațiile celor doi tineri actori (Alexandra Bandac, Cosmin Panaite), dintre care partitura protagonistului devine reprezentativă pentru întregul spectacol. O dramatizare după povestirea lui Kafka este bine-venită și, în același timp, riscantă.

Autoritatea povestitorului este legitimată prin introducerea unui personaj extranarativ, omniscient (Autorul), alături de câteva pasaje extratextuale onirice, în spiritul lui Kafka; mai precis, trei momente de delir grotesc își pun amprenta asupra constructului spectacular (primul, plecând de la ipotetica întrebare, ”Cum ar fi dacă procuristul ar fi în locul meu?”, cel de-al doilea, imaginarea propriei morți, respectiv a înmormântării, cel de-al treilea, scena ultimă din Procesul, visată chiar înaintea morții, emblematică pentru [auto]sacrificarea absurdă, la fel de absurdă ca o viață golită de semnificație).

În rest, constructul spectacular este unul deloc imprevizibil, deși spațiul de joc este dedublat, o ușă de lemn stabilind linia de demarcație între lumea umanului inuman și cea a bestialului cu vagi reminiscențe de istorie umană, la limită. Primei lumi îi aparțin personaje-umbră, ca niște figuri de ceară, reduse la gesturi elementare (serviciu, masă), la emoții primare (frică, groază), având o înțelegere rudimentară a lucrurilor, care nu se ridică peste un anumit nivel. Celei de-a doua, un personaj strivit în propria carapace de propriile-i gânduri, amintiri, proiecții.

Pendulând între maladie mentală și transformare incomprehensibilă, rolul lui Cosmin Panaite susține spectacolul, bazat pe această contradicție. Prestația este activată la un nivel coregrafico-artistic care pune sub semnul întrebării originea unei expuneri actoricești de asemenea proporții. Este o interpretare cum nu am mai văzut în toată colaborarea lui Cosmin Panaite cu regizorii de la Naționalul ieșean, care modifică rolul său liniar din Golem. Deja știe să își folosească întregul corp, conștientizându-și mișcările din vârfurile degetelor și până în creștet. Nu am idee cât la sută este contribuție proprie, cât la sută susținere regizorală din acest rol exemplar. Cât la sută intervenție a muzelor… ori dacă va mai exista un altul care să-l concureze.

Treaptă cu treaptă, jocul lui Cosmin Panaite este uimitor ­– de la obișnuirea cu un corp străin care a pus stăpânire pe propria corporalitate, modificându-i mișcările, sistemele, funcțiile, alături de o conștiință debilitată, luând foarte în serios tema propusă de Kafka spre meditație (dezumanizarea aspirantului la mai mult existențial sub privirile dezaprobatoare ale majorității unei societăți crude sub raport ontologic), până la acceptarea necesității de a dispărea dintr-o lume pe care nu o mai înțelege și care nu îl mai înțelege, care îl condamnă și pe care o condamnă, incompatibilă. La graniță e totul, între comic și tragic, între absurd grotesc, stranietate și comun, între oniric și interpretare psihologică. Fabula nu este pusă sub semnul îndoielii, numai că atât spectacolul, cât și rolul titular se hrănesc din această contradicție: nebunie sau metamorfoză?

Pe de o parte dezumanizare impusă de social (fuga de condiția ontologică a umanului, datorată insuficienței acesteia), pe de altă parte dezumanizare produsă în rândul celor mai mulți de incapacitatea de a evalua diferitul, marginalul, excepția. Două tipuri de dezumanizare, una ingrată, cealaltă într-o minoritate decisiv automultilantă, autodistrugătoare. Cosmin Panaite contribuie la consolidarea rolului său cu un teatru fizic de excepție, la care se adaugă sclipirile de conștiință insuflate de litera textului (mila față de mamă, pasiunea pentru sora lui, Grete, acceptarea unui rol social sub nivelul aspirațiilor, din datorie, iar apoi eliberarea de răspundere, remușcările, încercarea de a proteja ultimele frânturi ale eului iremediabil distrus, acoperind cu propriul corp afișul cu imaginea femeii, decupat și înrămat, într-o ramă produsă cândva chiar de el, imposibilitatea revenirii, treptat asumată). În absența acestui rol fabulos, spectacolul nu ar fi decât o pată cafenie pe peretele interior al Uzinei cu Teatru.

În al doilea rând, evoluția Alexandrei Bandac, deja acomodată cu parcurgerea unor partituri diferite, de la sora devotată dintr-un fanatism dictat mai curând de vârsta fragedă, spre a demonstra de ce e în stare, trecând la o voce ce se face auzită în familia ei, la persoana care constată cu maximă barbarie că normalitatea cere dispariția fratelui de nerecunoscut sub noua sa înfățișare. De la apariția timidă, cercetând cu îndoială și teamă creatura care devenise fratele ei, la o ieșire necontrolată și incalificabilă, deopotrivă violentă și nedreaptă.

Ca-ntr-o peliculă cinematografică ce plasează finalul în suspans, tusea lui Grete din final evocă un sfârșit tragic de așteptat și pentru mezina familiei, în fond aspirantă la Conservator, dedicându-se lamentabil muncilor casnice și slujbei sub pretențiile inițiale.

 

(Metamorfoza, după Franz Kafka, regia: Ion Sapdaru, distribuția: Cosmin Panaite/Gregor Samsa, Alexandra Bandac/Grete, Radu Ghilaș/Autorul, Daniel Busuioc/Tatăl, Annemarie Chertic/Mama, Dumitru Năstrușnicu/Procurisul, Chiriașul, Francisc Bucur/Un agent, premiera: 15 februarie, TNI, Sala Uzina cu Teatru, un spectacol în memoria actorului Toma Moraru)

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2015/04/metamorfoza.html

 

Hangița

 

Reprezentată pentru prima dată în timpul Carnavalului de la Veneția din 1753, ne putem întreba pe bună dreptate și, dincolo de orice nostalgie legată de faimosul carnaval, ce ne mai poate spune piesa lui Goldoni astăzi. Actorul Andrei Ciobanu și-a manifestat de multe ori preferința pentru texte clasice, pe care le-a adus într-o zonă destul de relaxată. Acesta e și cazul spectacolului de față - o commedia dell’arte, cu pretinse accente psihologice, transpusă într-un stil entertaining, pe gustul publicului tânăr, chiar foarte tânăr, mizând pe naturalețea jocului  actoricesc  - nu întotdeauna regizorul-actor chiar reușind să imprime un astfel de firesc castingului său.

Distribuția este extrem de eterogenă, iar criteriile după care a fost făcută selecția nu-mi par întotdeauna relevante. Se întâlnesc în montarea de față o tânără plină de zel, pentru care teatrul abia începe să-și dezvăluie misterele, în rol principal, cu doi actori de la Teatrul Luceafărul, dintre care unul pretinde că urmărește să-și verifice potențialul de actor de teatru efectiv (deși spectacolul de față e menit să atragă minți de copil), iar celălalt își dezvăluie cu prestanță exigențele privind scena, dar nu se dezice de rolul avut în Vicleniile lui Scapin (regia Nucu Ionescu, tot Ateneul Tătărași), apoi Mircea Toma Moraru, un tânăr cu reale veleități nevalorificate în cazul de față, dramatizând excesiv și în gol, alături de încă doi tineri studenți. O distribuție mixtă e de dorit, dar a o face să și funcționeze pe scenă e lucrul cel mai greu.

Scenografia, în partea de fundal, se constituie din supraetajarea unor spații (camerele unui han), soluție adeseori folosită cu succes, numai că, de această dată, respectivele departajări scenice sunt insuficient accesate, actorii intrând sau ieșind tot prin lateralele scenei. În partea din față, decorul este destul de previzibil. Costumele sunt clasice, viu colorate, același lucru fiind valabil pentru accesorii, ceea ce provoacă ochiul copiilor care ar putea vedea respectivul spectacol.

 În cea mai mare parte, jocul actoricesc nu este susținut regizoral sau, nici măcar -  în cazul tinerilor studenți e ratat din fașă. Acest lucru însă poate că nu atrage atenția spectatorului, care a venit să îngâne fondul melodic ori să danseze, bucurându-se împreună cu Hangița (adresarea directă se pare că prinde la publicul prezent la premieră). Povestea este extrem de simplă: un marchiz și un conte (G.Ș., C.C.) își dispută inima provincialei cochete, alături de chipeșul asistent al Mirandolinei – D.S. (numele unor personaje sunt suficient de amuzante pentru a fi păstrate ca atare – Ripafratta, Forlipopoli) și de baron, misoginul de profesie, care nu mișcă măcar un deget pentru a deveni (in)consecvent (T.M.). În ceea ce privește rolul celui din urmă, ar fi putut să urmeze un traseu de la decizia că nu se va îndrăgosti vreodată (deoarece urăște femeile) la faptul de a se îndrăgosti, însă Andrei Ciobanu alege să-și construiască parcursul regizoral și să-și conducă actorii pe scenă destul de abrupt și fără prea multe justificări, ca într-o farsă de secol al XVII-lea. Măcar dacă am fi beneficiat de mai multe poante, mă așteptam la niscaiva surprize din partea sa, așa cum îl știam din spectacolele în care l-am văzut în ipostaza de actor. Ce să mai spun, S.S. e natural simpatică, iar M.M. falsează actoricește cu talent, că doar e-n rolul unei actrițe ce joacă o doamnă din înalta societate ș.a.m.d.  Dar, vorba unui actor, totul e să te simți bine alături de colegii de breaslă și, în special, publicul să fie mulțumit. Oare?!...

Încep din ce în ce mai des să mă întreb ce ar avea de spus autorul/dramaturgul dacă și-ar putea vedea piesa pusă în scenă în zilele noastre. În cazul de față, întrucât întrebarea e absurdă, nu-mi rămâne decât să revin la ce avem de spus noi astăzi cu privire la actuala montare. Cum ajunge să se îndrăgostească un misogin? De ce sunt femeile atât de parșive în amor? De ce nu și-a permis Andrei Ciobanu o actualizare reală asupra scenariului? De ce sugestiile intuitiv regizorale conduc într-o direcție și firul narativ într-alta? De ce se creează ”bisericuțe” pe scenă (tandemul dintre conte și marchiz)?...

Am remarcat, dincolo de rezervele deja exprimate, prestația lui Mircea Toma Moraru. A mai jucat în Inimă de boxer (regia: Radu Ghilaș) și Jurnalul unui nebun (regia: Ion Sapdaru). Faptul că un spectacol poate fi un prilej pentru a-mi atrage atenția asupra unui tânăr actor la început de carieră constituie, din punctul meu de vedere, un motiv suficient pentru a mă bucura că am fost prezentă în sală. Ca și menuetul de dinainte de a începe reprezentația propriu-zisă. Nu mă pot abține să nu menționez că însuși Constantin Stanislavski a testat rolul baronului Ripafratta în 1898. După cum nu pot să mint: aveam alte așteptări de la actorul-regizor Andrei Ciobanu.

 

(Hangița de Carlo Goldoni, regia: Andrei Ciobanu, distribuția: Simona Simionesei, Mădălina Munteanu, Dragoș Stan, Mircea Toma Moraru, Gheorghe Șfaițer, Cătălin Cucu, scenografia: Nicolai Mihăilă, mișcare scenică: Beatrice Volbea, Ateneul Tătărași, premiera: 11 aprilie 2014)

 

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/04/hangita.html



P.S. Pe 25 aprilie 2015, în cadrul Zilelor Ateneului Tătărași, Toma Moraru primește post-mortem premiul pentru "cel mai bun rol secundar masculin" în spectacolul "Hangița". Pentru calități artistice de excepție! Cu mii de regrete că nu mai e azi printre noi!...