ContemporanIS 2014. Cel mai frumos roman din lume

Constantele ediției de anul acesta a Festivalului de teatru ContemporanIS (26-28 mai) au fost date de folosirea povestirii și a interacțiunii cu publicul. În cea mai mare parte, reprezentațiile, mai mult sau mai puțin dinamice, au luat forma povestirii. Avem relatări documentate din viața unor oameni din Valea Jiului (Sub Pamânt, regia David Schwartz), prezentarea unor situații de viață din spațiul educațional românesc (Copii răi, one-woman show, performer Katia Pascariu) – venind parcă în completarea spectacolului lui David Schwartz care ajungea să pună serios în discuție spre final viitorul copiilor de miner, cât și al altor categorii umane din zona respectivă, pândite de volatilizare -, de istorisirea ușor incredibilă a unei femei în același timp bizare și misterioase care recunoștea oamenii după miros (Parfum de viață pe un tractor, one-woman show, în interpretarea actriței Fatma Mohamed, regia Eszter Kiss), dar și un spectacol în regia Gianinei Cărbunariu – expunerea destinului tinerei generații din România, absolvenți de facultăți, bursieri, o generație care pare să fi înțeles că unicul mod de a supraviețui crizei economice este acela de a te adapta acesteia, capitulând din lupta pentru o existență decentă.

Cel de-al doilea aspect, interacțiunea cu spectatorii, a început să piardă treptat teren în teatrul contemporan: dacă unii actori își lasă auditoriul aproape hipnotizat (deși adoptând aproape cu modestie un rol care ascunde momentele începerii și încheierii show-lui, Fatma Mohamed, o personalitate puternică, exercită o interesantă forță de sugestie asupra publicului, poate studiat înainte, poate nu), alții interesează prin maleabilitatea psihică, datorită căreia joacă simultan personaje multiple (Katia Pascariu), iar alteori un reflector lăsat la maxim te face să invidiezi umbra altora. Despre Dreaming Romania (un performance în același timp entertaining, interactiv și cu mesaj, o producție Teatru Fix) am scris cu prilejul premierei.

În rest, țin să menționez că, de departe cel mai interesant spectacol din festival, Cel mai frumos roman din lume (după The Ventriloquist de Larry Tremblay, regia: Alexandra Penciuc, distribuția: Nicoleta Lefter, Ionuț Grama) reinstalează granița invizibilă dintre actor și spectator și resemnifică ideea de povestire. Spectacolul deschide festivalul cu ultima replică dezarmantă a Nicoletei Lefter care interpretează o fetiță schizofrenă în vârstă de șaisprezece ani/ Gaby: ”Vrei să-ți povestesc ceva?!”. Povestirea este înțeleasă ca joc fabulat în doi, Gaby și Bob sau personajul fără nume de la început, Gaby și psihanalistul, Gaby și fratele ei. Surprinde inventivitatea și modul în care textul este rescris în spațiul de joc: la început Gaby nu-i decât micuța amuzantă ce iese treptat din ori se ascunde într-o cutie elastică neagră, relatându-i unui necunoscut cum de ziua ei, în locul stiloului Parker cu peniță de aur, primise o serie de douăsprezece cutii cuprinse una într-alta; ulterior cele douăsprezece cutii sunt transmutate de imaginația fetei în douăsprezece caiete cu rol magic: orice ar fi scris acolo s-ar fi întâmplat în realitate; în acest mod, aceasta realizează justificarea uciderii fratelui (care ar fi fugit cu cele douăsprezece caiete deși era, în fapt, autorul unei plachete de versuri pe care nici măcar nu i-o dăruise surorii lui) și își construiește o falsă stimă de sine – cele douăsprezece caiete, formând ”cel mai frumos roman din lume”, scrise cu stiloul Parker despre care își imaginează că l-ar fi primit de ziua ei, aveau să-i aducă o faimă prin care își va fi depășit modelul, pe Balzac. Între pacienta îmbrăcată în gheișă și psihanalist se stabilește un pact tacit: metodele de lucru necontrolate și autoritare ale celui din urmă dezvăluie trecerea micuței care detesta pe toată lumea fără motiv înspre autoarea încrezătoare a celui mai frumos roman, în același timp sunt explorate propriile lui slăbiciuni, dincolo de vocile personificate (a fratelui, a  mamei, a prietenei etc.), psihanalistul părând a scăpa el însuși unele replici fără voie. La final, încrederea în sine a pacientei trecută prin mai multe etape ale umilinței atinge cote maximale, aceasta recunoaște faptul că cele trei personaje (Bob, fratele care ar fi supraviețuit într-o țară exotică și psihanalistul) sunt doar creațiile propriei minți, ceea ce duce la destrămarea pânzei de păianjen anterior create (piesă de decor centrală, mutabilă, trimițând înspre cele două cozi pe care fata și le-a tăiat de ziua ei, în semn de protest sau de autopedepsire).

Din gura Nicoletei Lefter se revarsă o ploaie de metafore incredibile, interpretarea lui Ionuț Grama este viguroasă, trecerile de la o voce la alta sunt bruște, decorul și costumația epatează (pacienta și psihanalistul sunt dotați cu două dispozitive similare la mâini). Montarea este o combinație aparte de naturalism, psihologic și suprarealism, cu trimiteri înspre zona science fiction. Asocierea dintre lirism și brutalitate, dintre comic rafinat și gravitate, atragerea atenției spectatorului fără efort, prin joc impecabil și mijloace valabile ar putea deveni dezirabile pentru orice spectacol contemporan.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/05/contemporanis-2014-cel-mai-frumos-roman.html