De la un scenariu american la o montare românească

Există unele filme americane, concepute în stil european, cu accent pe actori și fără a folosi un make-up decorativ, pentru a edulcora trăsăturile chipului uman – dimpotrivă, lăsând la vedere sau chiar exagerând imperfecțiunile feței (alunițe, riduri, buburuțe, buze uscate etc.). De asemenea, cu cadre ce pun accent pe replică și integrează perfect anumite acte din scenariu, nici prea lungi, nici prea scurte, inventând acolo unde spectatorul ar trebui să vadă ceva, esențializând anumite momente etc. Raporturile de familie sunt dinamizate, nu mai e situația unei familii disfuncționale pur și simplu, ci a unor conflicte care ascund relații toxice; în permanență, diferendele au în spate dependențe. E cazul lui August Osage County (2013), în regia lui John Wells, cu Meryl Streep și Julia Roberts, în roluri nominalizate la Oscar, Sam Shepard etc.

După cum există unele montări românești, care ar vrea să fie mai catolice decât papa, când actorii se străduiesc să pară americani, în același mod în care ne-am obișnuit să sărbătorim Valentine’s Day sau Halloween. Dacă ai găsit filmul, spectacolul își pierde considerabil rostul – actorii ieșeni pălesc, în comparație cu distribuția americană, iar exagerările în materie de conflict interuman devin ieșiri insuficient justificate printr-o dinamică scenică. După cum am mai remarcat, dacă multistratificarea decorului (un home toy à l’américaine) și polivalența partiturilor actoricești ar fi avut corespondent în dinamica scenică, nu aș fi avut rețineri cu privire la riscurile plantării unei piese americane într-un spațiu cultural complet diferit.

În urma vizionării filmului, însă, am început să pun sub semnul întrebării propria sintagmă, ”polivalența partiturilor actoricești”. Nu mai sunt impresionată de jocul Mihaelei Arsenescu Werner, pentru că Meryl Streep are o considerabilă forță interioară în a reda suferința și dualitatea personajului (Violet Weston), ceea ce lipsește jocului dramatic al actriței ieșene – toată drama este redată la un nivel exterior. Apoi Doina Deleanu ar fi fost ea însăși nimerită pentru același rol, lucru care nu se întâmplă în montarea cinematografică, unde Julia Roberts devine exact ceea ce trebuie (Barbara Fordham) – femeia fără vârstă, prinsă într-un mariaj pe cale de destrămare, dar cu legăturile datorate obișnuinței încă în funcțiune, îngrijorată nu atât de micile scăpări ale fiicei sale, ci de importanța unui fapt esențial: cel mai tânăr are datoria să supraviețuiască propriului părinte, asta e tot ce-l mai poate interesa atunci când ceva inexplicabil și, în același timp, evident pe deplin tocmai s-a petrecut – confruntarea cu moartea unui membru important al familiei. Haruna Condurache (Ivy Weston) se bazează pe rolul interpretat în Cum am devenit stupid (în regia Irinei Popescu Boieru), în timp ce ingenuitatea jucată de Julianne Nicholson e verosimilă. Până și Mattie Fay Aiken, a cărei prezență aproape că trece neobservată în spectacol (Tatiana Ionesi), are un sens în cadrul peliculei (Margo Martindale), contrabalansând prin umor drama lui Violet (dependența nu de calmante, ci de durere), dar dezvăluindu-și la final propria dramă, din spatele sporovăielii și al hazului. Surorile (Violet și Mattie Fay) moștenesc cruzimea propriei mame, nu se pot abține să nu fie cinice atunci când spun  adevărul, numai că fiecare o face cu propriile mijloace, prima tranșant, a doua ca fapt divers și într-un mod ironic. Cuvintele lui Violet au forța de a distruge vieți (Beverly s-a sinucis și nu întâmplător, niciuna dintre fetele ei, fie că e excesiv lucidă, naivă sau de-a dreptul inconștientă, nu este fericită), în timp ce vorbele lui Mattie Fay par mai mult presărate ici colo. Comparația poate continua cu privire la majoritatea distribuției. Oricare dintre personaje este făcut vizibil, fără ca acțiunea dramatică să aibă de suferit, lucru care nu se întâmplă pe scenă: atunci când vreunul dintre personaje este scos la rampă, se pierde din dinamism și chiar din semnificație.

În cea mai mare parte, acțiunile sunt lăsate în suspans în film, această lipsă de finalizare menținând atenția spectatorului  (Ivy se urcă la volan și se pierde în zare, atunci când află că ”micuțul Charles”, ales pentru a-și reface viața, e, de fapt, propriul ei frate de sânge). Acest lucru nu se petrece pe scenă, unde spectacolul punctează pe final de acte o serie de ieșiri în lumina reflectoarelor, tratate cu rapiditate în cazul peliculei, dar nu cu ușurință. Cu toate că și filmul are scăpări, atunci când există o asemenea ecranizare, un spectacol de teatru se poate detașa doar prin supradimensionare simbolică; insistând în sfera realismului psihologic, Claudiu Goga are și de câștigat, dar și de pierdut. Măcar ar fi putut să apeleze la tertipul lui John Wells, acela de a-și face personajele principale mai tinere decât o indică rolurile, mizând pe grotescul chipului din spatele măștii, un tertip mai curând teatrologic. Culmea, e mai mult teatru în film decât în montarea respectivă, iar spectacolul pare, în umbra peliculei, o pregătire generală pentru o dramă care încă nu a avut loc.

 

(Acasă, în miezul verii, de Tracy Letts, regia Claudiu Goga, scenografia: Ștefan Caragiu, distribuția: Emil Coșeru, Mihaela Arsenescu Werner, Doina Deleanu, Constantin Pușcașu, Ioana Corban, Haruna Condurache, Petronela Grigorescu, Tatiana Ionesi, Teodor Corban, Cosmin Maxim, Diana Chirilă, Călin Chirilă, Volin Costin, Sala Mare, TNI, premiera: 12 aprilie 2014)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/05/de-la-un-scenariu-american-la-o-montare.html