Un recital omagial

 

 

Actorul Naționalului ieșean, Petru Ciubotaru, a preferat să-și serbeze cei cincizeci de ani de teatru pe scenă, printr-un spectacol ce aduce la un loc o serie de roluri abordate de-a lungul timpului, considerate izbutite ori care, dimpotrivă, i-au bîntuit conștiința ani de zile, în căutarea unor formule de recizelare, de asemenea fragmente din poeme (Arghezi, Esenin), intercalate cu pasaje de rememorare a unor evenimente legate de viața sa și lumea teatrului, printre care aș nota prima expunere la fenomenul teatral ca elev spectator (Luceafărul de Mihai Eminescu, recitat la TNI) și primul monolog relevant din punct de vedere artistic din timpul studenției, în cazul celui din urmă modul de percepere asupra acestuia modificîndu-se, de la dramatizarea realizată atunci, în cheie comică, la sugestia unui coleg, nemulțumindu-și maestrul (Profesorul Alexandru Finți de la București), la cea de acum, tratată cu seriozitate și aplomb, propusă spre evaluare (rolul Figaro din Nunta lui Figaro de Pierre Beaumarchais).

Petru Ciubotaru este primul actor care inițiază un asemenea proiect, un spectacol-recital, conceput de el însuși, spre a-și celebra cariera artistică, aducînd în fața publicului un eveniment care îl privește atît personal, cît și profesional. Într-un cadru degajînd atmosfera scenică, cu iz de teatru vechi (o cabină de artist – pe masă cîteva obiecte oarecare, alături de coroana lui Ștefan cel Mare, trimțînd la unul dintre rolurile interpretate, în Apus de soare de Barbu Ștefănescu Delavrancea; costume de epocă relevante pentru rolurile sale și o scripcă), dar și interpretări muzicale live la instrumente cu coarde, recitalul propriu-zis alternează cu momente de adresare directă, cînd actorul își dezvăluie cu naturalețe fărîme din viață.

Citez un fragment dintr-un roman în curs de apariție la o editură din Iași, aparținînd scriitorului Andrei Ruse, cu referire la Cristian Vasile, celebrul interpret al binecunoscutei romanței ”Zaraza”: ”Nu poți realiza lucruri de excepție dacă nu ajungi la acea simplitate fascinantă în măsură să emoționeze. Să emoționezi prin sinceritate și firesc. Să pășești în scenă ca pe stradă” (sublinierile îmi aparțin). Consider că spectacolul lui Petru Ciubotaru, un omagiu adus propriei cariere actoricești, nu poate impresiona altfel decît prin simplitate, sinceritate și firesc: realmente, acesta ajunge să pășească pe scenă ca pe stradă și să coboare în mijlocul spectatorilor, stînd la taclale cu ei.

Punînd între paranteze momentele de autobiografie, expusă cu franchețe în fața spectatorului, concentrîndu-mi atenția doar pe cele strict artistice, pledoariile lui Petru Ciubotaru ar putea viza următoarele: atingînd considerabila vîrstă scenică de 50 de ani, își permite un periplu cu sens printr-o multitudine de roluri și recitări, exprimînd o concepție asupra lumii, atît  sobră, cît și amuzantă, preluată, pe de o parte, de la William Shakespeare (”Lumea întreagă e o scenă și toți oamenii sînt actori”), pe de altă parte, de la Tudor Arghezi (cosmogonia hazlie și naivă din ”Facerea lumii”) și o concepție asupra dragostei, recitînd din Serghei Esenin, poetul mereu îndrăgostit și, iremediabil, decepționat. Ar fi fost de dorit ca fragmentele puse în joc să beneficieze de o mai evidentă sudare, configurînd un scenariu (pe care nu îl regăsesc), eventual facînd dovada unor justificări de ordin regizoral. Într-un al doilea rînd, renumitul actor de comedie încearcă să demonstreze că a ajuns la un palmares artistic de actor deplin, apt să abordeze atît texte zburdalnice, cît și texte grave, de actor care își permite să jongleze atît cu texte culte, cît și cu repertoriul folcloric, trecînd cu repeziciune de la Cehov la ”Eu sînt Barbu’Lăutarul”, sau de la comedie la dramă.

În plus, actorul Petru Ciubotaru pare să-și reamintească ce înseamnă să fii copil, dînd dovadă, în această privință, de aceeași onestitate, care-l caracterizează pe parcursul întregului spectacol. Acesta recită alături de doi copii, alăturîndu-li-se, apoi îl impersonează pe Vanka în mod veridic. Nu numai că povestește frumos, dar și recunoaște cu sinceritate, la final, că a obosit. Știu că ar fi dorit să joace Cîntecul lebedei; respectiva piesă de teatru ar reprezenta o provocare pentru el, mai ales dacă ar prelua atît rolul lui Vasili Vasilici Svetlovidov, cît și pe cel al sufleurului (Nikita Ivanici).  

 

(Tinerețe fără bătrînețe și teatru fără de moarte. Petru Ciubotaru – 50 de ani de teatru, scenariul și regia: Petru Ciubotaru, scenografia: Nicolai Mihăilă, TNI, Sala Studio, premiera: 17 ianuarie 2014)

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2015/03/un-recital-omagial.html