Perform în FIE 2014

În cadrul FIE de anul acesta, un festival de teatru independent, mai exact, Festivalul de teatru și artă performativă PERFORM a adus în discuție, prin spectacolele prezentate, idei foarte actuale: discriminarea rasială, de gen ori pe motive asociate orientării sexuale; jocurile de putere din relațiile interumane, dar și cele din cadrul macrosistemelor – de la nivel socio-politic sau economic; presiunea exercitată de societate asupra individului, datorată în special prejudecăților, consumului excesiv de ”invidie, bârfă și orgoliu”, confuziei încurajate de show-rile de televiziune; tensiunile din cadrul familiei, a grupurilor, în general; problema abuzului; critici la adresa României – ”țara occidental xeroxată”; absența comunicării dintre oameni, un fapt, nicidecum ceva absurd; automutilarea individului prin amputare emoțională; surprinderea umbrei morții în cotidianul aglomerat și extrem de colorat. Două dintre performance-uri tind să reflecte probleme sociale, cum ar fi cea a câinilor vagabonzi (Doggy Style, regia: Radu Horghidan, Florin Toma) sau alte probleme locale stringente, alertând autoritățile înspre soluționarea acestora (Vot, regia/”curator”: Ioana Păun).

Programul festivalului a fost incitant, dens, conținând spectacole bine selecționate (director: Octavian Jighirgiu, director artistic: Florin Caracala), care au îndreptat atenția spectatorului dinspre un teatru mainstream înspre ”mai puțin teatru” – performance. Spre deosebire de un spectacol obișnuit, un performance se apropie mult de ceea ce se întâmplă astăzi în mediul teatral occidental: nu atât actor, cât performer, nu doar text, ci, mai ales, coregrafie și song, paradox, perplexitate, sfidarea regulilor de regie sau reconfirmarea acestora. În același timp, foarte multă idee – pusă în scenă la granița dintre artele spectacolului. Destul de derutant, pentru că extrem de variat, programul conține, în ordine uneori aparent aleatorie, în cea mai mare parte, producții independente. Constante sunt ideile enunțate la început și dominanta coregrafică. Reușita unui spectacol contemporan, pare să sublinieze Perform, este dată de calitatea coregrafiei, dar și de ponderea laturii coregrafice. Nu mai interesează atât proiecțiile la ora actuală, cât mișcarea scenică de excepție (After all, concept: Vava Ștefănescu), inedită (Zic Zac, regia/coregrafia: Andrea Gavriliu, Ștefan Lupu) sau măcar ludică (Realia, regia/performer: Fairid Fairuz), provocatoare. Sub acest din urmă aspect, a excelat Haute Cuisine (Asociația Șpraiț, Sf. Gheorghe): un joc scenic dinspre performeri înspre public, fragmentat și făcând apel la soluții ingenioase – ex. distrugerea cărții de identitate, echivalând cu o posibilă mutilare corporală -, iscând întrebări, de la cele mai banale (cum să prăjești un ou în aparatul de făcut sandvici), până la cele mai complexe – în ce constă identitatea fiecăruia dintre noi – în componenta senzuală, în orientarea sexuală, în absența oricărui sens a ceea ce faci?

Și mă voi mai referi la Retox (regia: Eugen Jebeleanu) și la Parallel (regia: Ferenc Sinkό, Leta Popescu). Comparativ, asocierea scenică a performerilor tineri cu actori mai în vârstă este la fel de binevenită, precum duetul celor două interprete. Realități stringent actuale și în primul și în cel de-al doilea caz: ”solitaritate” și șanse ratate; transsexualitate, feminism deghizat sau fatalitate – ”Poate un trup să se vindece de propriul lui suflet?”… Dintre cele două, dacă nu chiar dintre toate, Parallel este cel mai senzațional și mai controversabil. Începe voit prost (cu o ședință de aerobic în fața monitorului) și continuă promițător. În paralel, detașate printr-un perete despărțitor din faianță albă – două transsexuale: una, complet masculinizată, ridiculizează bancuri despre lesbiene, cealaltă interpretează diverse melodii, în stilul cel mai British cu putință, declamându-și orientarea sexuală imprecis conturată, dar care poartă un nume – lesbianism. Performerii se schimbă pe scenă, decorul din cele două încăperi – niște closete, numai că modernizate, este minimalist, simetric, în alb și negru (o minge, un microfon, o ”fântână”, mai mult sau mai puțin duchampiană – care devine și cască de coafat, dar și obiect sanitar). Îmi scapă sensul schimbului de closete de la început, de vreme ce ambele au pe ușă însemnele masculine – poate că nu-i decât un artificiu. În esență, este vorba despre presiunea exercitată de societate de a deveni bărbat – să muncești ca un bărbat, să ai aceleași performanțe, să renunți la sentimentalisme, să raționezi clar și distinct etc. La final, paralelismul unificator le aduce pe cele două interprete în postura de a rosti aceeași rugăciune, un ”Tatăl nostru” eretic, șocant și tulburător. Dacă ne gândim la răscumpărarea sufletului, uităm de trup – cum/dacă ar putea acesta să fie eliberat de propriul suflet?!

Last, but not least, aș aminti de Pescărușul. Ultimul act (regia: Carmen Lidia Vidu), un soi de teatru-concert coregrafic, conducându-ne prin labirintul esențializat al relației dintre mamă și fiu, apoi prin cel al dragostei neîmpărtășite. Mișcările energice din Zic Zac (Andrea Gavriliu) sunt, de această dată, înlocuite printr-o coregrafie mai lentă dar patentată și care emoționează (Ioana Marchidan, Istvan Teglas). Pentru cei interesați, aceeași diferență (A.G. vs. I.M.) se poate observa și în Hai iu iu, nu hey you you (concept regizoral: Radu Afrim, muzica: Vlaicu Golcea).

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/07/perform-in-fie-2014.html