Hieronymus

Un spectacol de autor (Nic Ularu semnează atât textul pus în scenă, cât și regia și scenografia pentru Hieronymus) încheie stagiunea 2013-2014 a Teatrului Național din Iași. Din stagiunea recent încheiată au făcut parte montări variate, în ordine aleatorie și fără pretenții exahustive – amintesc: unele cu scop omagial (Tinerețe fără bătrânețe și teatru fără de moarte), altele vizând prin divertisment parodierea sferei politice, Onorabili în direct – o noutate pentru o instituție de acest calibru –, moderne, dar și postmoderne (Hamletmachine), de viziune (Femeia mării) ori punând accent pe trupa de actori (A murit Tarelkin!), lirice (Iarna) sau povești de familie realiste, cu tentă psihologică (Acasă, în miezul verii) etc. Au fost prezenți regizori de prestigiu (Al. Hausvater, Radu Afrim), alături de regizori renumiți, invitați din țară și din străinătate (Claudiu Goga, Giorgos  Zamboulakis, Laszlo Beres), apoi regizori ai TNI (Ovidiu Lazăr, Irina Popescu-Boieru, Ion Sapdaru), nu în ultimul rând – regizori independenți (Sorin Militaru, Ioana Păun). Am scris despre spectacolele menționate, ba chiar și despre cele pe care – mea culpa – probabil le-am omis în această succintă enumerație.

Ar fi de dorit, în viitor, mai mult accent pe spectacolele de regie (un regizor antrenează și trupa de actori, aducând, în același timp, în fața publicului o viziune originală asupra unui text): acest lucru l-am remarcat în mai multe rânduri la Radu Afrim, numai că, spre surprinderea mea, ultima dată, nu am observat nicio modificare în modul de joc cu care s-au obișnuit actorii propuși. De asemenea, nu e suficient ca cei ce se ocupă de light design să fie profesioniști, ci e nevoie și de un asistent de regie competent. În plus, cred că este foarte important să se aducă suflu proaspăt pe scena Naționalului ieșean. Plecând de aici, Nic Ularu lucrează cu o tânără regizoare ambițioasă pe post de asistent, rezultatele fiind, am observat, remarcabile în acest sens.

Hieronymus este oarecum paradoxal: atmosfera de început, configurată prin cortina dublă, transparentă, care lasă să se întrezărească scena, alături de sound-ul enigmatic anticipă ceva spectaculos. Numai că unele scene se vor petrece într-un decor de epocă, foarte previzibil, în timp ce altele – datorită coregrafiei, proiecțiilor tablourilor pe cortina transparentă, luminilor stroboscopice și a altor efecte audio-video – reușesc să livreze un mesaj ceva mai captivant. Alternanța dintre mistic și banal, sacru și profan (cum și-a dorit regizorul), dintre reconstrucția unor fragmente din viața pictorului și suprarealismul visurilor, viselor și coșmarurilor sale înclină balanța atenției spectatorului înspre cel de-al doilea element.

Ruga din final exprimă cel mai bine mesajul: imaginația, doar ea, îl poate face pe artist liber și orice îngrădire a acesteia (Inchiziție, generalizând și actualizând – context socio-politic, dar și economic) înseamnă moartea geniului creator. Nu e cazul lui Bosch, protejat de un socru bogat și puternic, dar e situația multor artiști de-a lungul timpului. Acolo unde spectacolul câștigă prin mesaj, pierde prin dinamism – succesiunea momentelor ar fi putut să-și afle o legătură, dincolo de PC-ul regizoral. Mai mult decât curat regizoral și interesant prin momentele de coregrafie și de coșmar suprarealist trăit de către personaj, spectaculosul anticipat nu este atins. Pentru publicul larg, însă, ar putea fi o bună introducere în grotescul suprarealist al picturii lui Bosch, succedată, în mod regulat, de o peliculă de film documentar realist, căreia i se suprapun și momente foarte teatrale.

În ceea ce-i privește pe actori, am senzația că regizorul a lucrat cu ce a găsit mai potrivit în trupă – Constantin Pușcașu, deși inegal în impunerea prezenței sale pe scenă, e bine ales pentru momentele de răvășire ale pictorului olandez, chiar și pentru cele de autojustificare cvasi-rebelă; Cosmin Maxim, după Acasă, în miezul verii, revine la un stil mai candid, care-i prinde destul de bine, mai ales ca e contre-emploi; Radu Ghilaș e destul de rezervat și ezitant, într-un rol nu mult diferit de cel din Cum am devenit stupid – ar trebui folosit mai des de regizori care lucrează efectiv cu actorul; Emil Coșeru se bazează pe experiențe de rol acumulate, pentru el scena a devenit un fel de jonglerie, pentru că are scândura la degetul mic; Constantin Avădanei se impune scenic, dar nu diferit de alte dăți; Horia Veriveș nu are prilejul să fie la fel de ludic ca în alte spectacole (stilul său inconfundabil); Irina Scutaru – o prezență nouă și veridică pe scena TNI, numai că este mult prea atentă la cum joacă, în timp lucrurile se vor regla, sunt convinsă (dacă vor mai fi ocazii).

 

(Hieronymus de Nic Ularu, asistent regie: Ioana Moisii, distribuția: Constantin Pușcașu, Irina Scutariu, Emil Coșeru, Radu Ghilaș, Constantin Avădanei, Cosmim Maxim, Horia Veriveș, coregrafie: Cristina Todi, premiera: 29 iunie, Sala Teatru la Cub, TNI)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/07/hieronymus.html