Ultima dată când Teatru Fix propunea în premieră un performance interactiv
– Dreaming Romania – au urmat
participări la festivaluri și Marele premiu
la prima ediție a Festivalului Național de Teatru Independent (4-10 noiembrie
2013, București). De data aceasta, cu scurta piesă de teatru, Ce am ales să uit, de Petro Ionesco, un
text montat, în premieră națională pe 28 iunie, de Raul Coldea, un tânăr regizor
de la Cluj, s-ar putea aspira la recunoașteri similare în festivalurile
dedicate teatrului independent. Deja, spectacolul a fost promovat în cadrul
Festivalului Perform (inclus în FIE),
care a avut loc la Iași în luna iunie.
Deși fragmentaritatea constituie trăsătura de bază a acestui performance,
am discutat cu regizorul despre o posibilă întărire a legăturii dintre scene.
Acest lucru nu era greu de realizat în momentul respectiv, dat fiind că
spectacolul nu avea suficiente reprezentații pentru a se ”așeza”; în plus, la
premieră actorii au fost ușor inhibați de observatorii culturali din primul
rând. Cu toate acestea, actorii pun mult patos în joc și aduc probleme actuale
în fața publicului, cerând, implicit, un feedback intelectual și emoțional. Atât
în rol principal, cât și secundar, entuziasmul lor este deplin și funcționează
ca o echipă. Textul ocupă un loc foarte important în cazul acestui spectacol,
este plin de situații dificile de la crize de ordin social, politic, personal
și până la problema educației din România. Proiecțiile video, în background,
sunt de efect (Andrei Cozlac), numai că nu constituie un element de coeziune
internă.
Actorii își întâmpină spectatorul, jucându-se în diverse moduri; unii fac
baloane de săpun, alții le sparg, uneori sunt trimise înspre spectator. De
aici, încep să se deruleze vreo 20 de scene scurte, fiecare fiind dominată de o
idee și de o dispoziție afectivă, mereu alta. De exemplu, deficiențele
învățământului, consecințele de ordin psihologic asupra educatului; absența
unor discuții reale privind discriminarea și egalitatea dintre oameni;
neacceptarea dreptului la opinie al elevului; accentul pus pe învățarea
mecanică și inutilitatea acesteia pentru viața omului în societate – cultura
civică ar trebui să se ”manifeste în stradă la proteste”; școala nu te
pregătește nici pentru viață în general și nici nu îi dezvăluie omului jocurile de
putere ale istoriei, modul în care istoria se rescrie în funcție de interesele
celor ce ne guvernează, devenind o ”fabulă”. Asemenea lucruri sunt rostite de
un actor, în timp ce altul mimează la microfon sau invers (o soluție regizorală
interesantă).
Titlul spectacolului trimite înspre experiențe umane pe care oricare dintre
noi și le poate nega: putem alege să uităm că suntem emotivi, că ne-am fi dorit
să ne naștem într-un alt loc, că ne este frică de viitor, că suntem
ambivalenți, contradictorii, paradoxali, nesiguri, însingurați, blânzi – într-o
societate agresivă, reci și nonconformiști – dar echilibrați, dornici să ne
facem plăcuți altora, că uneori credem
fără a cunoaște, că ne iubim semenii și știm să ascultăm etc. În esență, dacă
ar fi să reducem toată această fragmentaritate tematică la o idee unitară –
spectacolul vorbește despre libertate, despre posibilitatea sau imposibilitatea
acesteia. Despre imposibilitatea libertății – pentru că a trecut vârsta când
totul părea posibil. Când visurile puteau
deveni realitate (13-14, în fapt până la 18 ani – tinerii au curajul să-și
trăiască propriile visuri, fără restricții).
Un cuplu (actorii care îi joacă pe protagoniști se schimbă) traversează,
de-a lungul spectacolului, patru etape de vârstă diferite: 13-14, 23-24, 33-34,
43-44. De fiecare dată, acest cuplu care străbate spectacolul, printre scenele
fragmentare, manifestă anumite trăsături care evidențiază respectiva etapă de
vârstă: 1. maturizare precoce (Delia, Alex); 2. dragoste împlinită, nu fără
temeri, cum ar fi teama de a-l pierde pe cel pe care-l iubești sau aberațiile
inerente vârstei – neacceptarea faptului că celălalt ar putea avea un trecut,
din care partenerul să lipsească; nevoia de intimitate deplină, dar și
absurditatea posesivității ușor agresive (Bogdan, Anca); 3. dezabuzare și
plictis (Adi, Andreea); 4. injurioasa pasiune (Cătălin, Stanca). Ideea de
reamintire a ”ceea ce am ales să uit”, de reîntoarcere, de reconfirmare a
identității străbate de la un capăt la altul acest performance. În permanență,
trecerile personajelor prin mai multe categorii de vârstă se întâmplă cu
nostalgia unei stări inițiale (”Hai înapoi la 13-14”).
În cazul majorității momentelor, impactul este dat de text și voce –
atitudine și emfază. Mi-e greu să nu rememorez – ”Crezi ce vrei despre mine. Mi-e mai ușor să te urăsc când nu mă
cunoști. Arată-mi ce vrei despre tine. Mi-e mai ușor să te iubesc când nu te
cunosc. Fă ce vrei!” și multe alte fragmente de acest gen, care șochează
prin sinceritate și universalitatea mesajului: ”Toată lumea minte. Toată lumea visează. Toată lumea copulează.
Toată lumea moare”. E vorba
aici despre om, în pitorescul și grotescul acțiunilor umane cele mai
elementare, despre dragoste și viață – pline de lirism și ridicol. A fi om
înseamnă a fi depășit deja frica de ridicol!
În același timp se pune problema libertății sociale și a celei personale,
cea a drepturilor omului și a posibilității unei societăți mai bune. În
permanență, două planuri – public și privat – sunt luate, pe rând, în
considerație. Pe de o parte, ”nu e nimic
mai adevărat decât discuția dintre doi oameni care există” ori decât sentimentul
unui ”acasă”, pe de altă parte, condițiile unei societăți libere sunt clar
exprimate, chiar dacă și latura parodică este prezentă. Această latură parodică
intervine atunci când sunt persiflate modele sezoniere, fițele, societatea de
consum. Prietenia, familia, partenerul de viață – sunt vitale, dar nu oricum:
libertatea individului nu poate fi îngrădită de către celălalt.
În ceea ce îi privește pe actori, se remarcă prestația lui Bogdan Cantauz,
care are norocul să aibă un rol central în destul de multe scene din
performance, apoi Stanca Jabenițan, care știe, în bune doze, când să impresioneze
și când să fie de partea comicului detașat, Alex Iurașcu – integrându-se
printre colegii cu mai multă experiență de rol, Adrian Marele – o prestanță
scenică aparte, Ancuța Gutui, o prezență sensibilă, la fel – Delia Neagu,
Andreea Spătaru – cu ceva experiență pe teritoriul comediei (acum în momente
inexplicabil de patetice) și Cătălin Mîndru – care-și păstrează stilul de a
juca un rol comic – un punct de referință rămânând A Midsummer Night’s
Dream (regia – Radu Afrim).
http://dyntabu.blogspot.ro/2014/07/o-premiera-promitatoare-la-fix.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu