Happy New Year 2015

Happy New Year to all my blog readers! Cheers!

https://www.youtube.com/watch?v=cKPnUSxBUG4



Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/12/happy-new-year-2015.html

Zona G-B (Girafe. Fabula urbană # 1)

 

Radu Afrim a pus în scenă la Teatrul Național ”Radu Stanca” din Sibiu două spectacole, adaptări a două piese de teatru aparținând dramaturgului catalan contemporan Pau Miró, primele două părți ale trilogiei despre zona gri a familiei, formată din Girafe, Bizoni și Lei.

Girafe, subintitulată ”fabula urbană # 1” explorează tema cuplului fără copii, complicând intriga prin adaptarea criticii epocii de dictatură a anilor ’50 din Barcelona la realitățile autoritare din România anilor ’68. Tonul regizoral este ironic, poznaș, amuzant. Spectatorul este întâmpinat într-o atmosferă de colecție în prim-planul scenei, un decor static, amintind intens de trecutul comunist al românilor: un bufet de bucătărie ca pe vremuri, ticsit cu accesorii de porțelan la fel de vetuste, masă cu scaune, taburet; în dormitor – pat, un covor cu duelul cerbilor pe perete, un aparat de radio la fel de antic pe o comodă, o statuetă catolică și o candelă, o sticlă de parfum. Fundalul și lateralul scenei sunt tapetate cu mașini de spălat de nouă generație, suprapuse, iar chiar în față trei covoare persane cu ciucuri albi; mașina de spălat automată și covorul persan – simboluri de bază pentru cele două perioade considerate prin opoziție: anii ’70, pe de o parte, și anii ’90, pe de altă parte.

Spectacolul are un caracter preponderent narativ, exceptând momentele tipic afrimiene de inserție a unor imagini scenice inedite (o băbătie cocoșată, îmbrăcată în negru, cu două coroane mortuare în formă de aripi, în loc de brațe, prevăzută cu un cilindru dorsal de eșapament, străbătând scena de două ori în zbor; de după mașinile de spălat un cap de girafă se mișcă ritmic la cântecele interpretate de travestit). Problemele de cuplu au în vedere situația grea a femeii dinainte de apariția mașinii de spălat semiautomate sau automate. În unele momente, se ajunge la o parodiere a promovării brandurilor astăzi, exersându-se comic pe marca Albalux, o amintire. Cu aceeași ironie este tratată însă și emanciparea femeii, consecință a apariției mașinii de spălat automate.

Mașina de spălat devine laitmotivul fabulelor urbane: oamenii își fixează mereu un scop exterior, sperând că bunăstarea și schimbarea le vor aduce și pacea și echilibrul interior mult dorite. De cele mai multe ori nu este însă așa: armonia interioară nu se instalează într-un climat de satisfacție menținut superficial. În acest sens, vorbele Marianei clarifică foarte multe: ”Poate că de aceea copilul nostru nu vrea să se nască într-o lume în care totul dispare”. Progresul tehnologic nu înseamnă și evoluție spirituală, dimpotrivă unele schimbări pot aduce cu sine scăderi ale nivelului calității umane. Naturalețea uneori hilară, alteori grotescă, iar alteori candidă a unui cuplu care s-a cunoscut pe scara incendiilor, el tâmplar, ea casnică, ea neasemuită în capot și cu scufie, el un vrăjitor ce scoate mereu câte o nucă din buzunar și face să-i crească două degete uriașe (în fapt, două penisuri) în locul celor pierdute într-un accident de muncă. Raportul tradiționalist dintre bărbat și femeie nu este privit cu asprime de ochiul regizoral, sunt reliefate aspecte nostime, cu nostalgie, dar și cu ironie. Un dulce amărui însoțește stările create prin acest spectacol, amintirile de coșmar fiind salvate prin ingeniozitate și comic.

Familia se compune din soție, soț și cumnat (un tânăr care scria tot ce vedea, în rest destul de necomunicativ, visând cu ochii deschiși la posibilitatea accesării altor dimensiuni), alături de chiriașul căruia i se potrivește cel mai mult porecla din titlul spectacolului: girafa care vede tot și posedă un limbaj secret, își ascunde identitatea și duce o viață dublă (pretinzând că lucrează la o fabrică, în fapt travestit, cântând în cluburi de noapte și la o emisiune obscură). În interiorul său, el este un om foarte sensibil, câștigând la loto cu biletul primit de la un client generos, va cumpăra o mașină de spălat pentru doamnă casei unde stătea. Între Mariana și chiriaș există o simpatie, numai că, de această dată, regizorul urmează firul tradiționalist al poveștii și ea îi refuză invitația la Paris. Fratele moare, chiriașul pleacă, cuplul renaște, cel puțin aparent. Momentul de final cu protagoniștii poziționați față în față la o distanță considerabilă, privindu-se ca și când ar fi fost prima oară e cadențat și atenuat de momentul artistic final al travestitului. Roșul e culoarea forței pe care acesta nu o posedă (atacat de bizoni, amenințat, timorat), dar pe care îi place să o exhibe.

Textul este actualizat foarte mult, nimic spaniol, totul trimite la România în Girafe: timpurile sunt amestecate (anii 60‘ și ’80-’90 sunt prezenți în egală măsură, uneori prin contrast, alteori fără nicio diferență): în afară de mașina de spălat automatic, există elemente esențiale prin care să ne considerăm real mai împliniți, mai liberi? Agresivitatea, impulsivitatea, spiritul grosier (bizon) sunt caracteristicile lumii în care trăim: competiția de la job, certurile de acasă ori cu vecinii, violurile stradale, spargerile, crimele, violența fizică ori verbală din familie, dintre oameni, în general. Ce rost mai au girafele (sensibilitate, gentilețe, grație, diplomație) într-o asemenea lume, care e soarta lor, să dispară iremediabil (imaginea de neuitat a girafelor din schelet metalic arzând)? Girafe e un spectacol despre o categorie de oameni pe cale de dispariție, așa cum uneori unele specii sunt amenințate de altele mai puternice. Supraviețuiește cel mai rău, cel mai bârfitor, mai dominator, cel ce se impune prin forță și prin crimă morală.

Regizoral, se practică mult contrastul (dintre vechi și nou, dintre animalitate și omenie, dintre girafe și bizoni), se folosesc black-out-uri pentru schimbări în scenă, întreruperea firului narativ și regăsirea acestuia pe parcurs, intercalând momente diverse, dar cu rol major în transmiterea ideilor de mai sus (vizita babelor, cohorta lui Marius sfântul, vizitele vânzătorului de mașini de spălat, turele pe bicicletă, întâmplarea travestitului abuzat de bizoni, scriind cu ruj roșu pe mașina de spălat ”libertate”), acțiunea se petrece simultan în mai multe planuri, iar cele două ore de spectacol sunt foarte bine dozate, intercalând momentele extranarative (de show) în pasajele din povestea propriu-zisă.

 

(Girafe, regia, traducere și adaptare Radu Afrim, scenografia: Dragoș Buhagiar, coregrafia: Andrea Gavriliu, distribuția: Marius Turdeanu, Mariana Mihu, Adrian Matioc, Ioan Savu, Ioan Paraschiv, cu participarea: Danei Maria Lăzărescu, Teatrul Național ”Radu Stanca”, Sibiu, avanpremiera: 20 decembrie 2014)


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/12/zona-g-b-girafe-fabula-urbana-1.html

Zilele Teatrului Ludic. Neckar

 

Din peisajul teatral ieșean lipsesc festivalurile, de aceea orice inițiativă în acest sens este binevenită și îndelung așteptată. Numeri pe degete manifestările remarcabile care, sub o titulatură sau alta (FIE, Perform, FITPT), fac accesibile publicului ieșean spectacole din țară și străinătate. Teatrul Ludic, prin efortul serios al regizorului Aurel Luca, a produs actori în adevăratul sens al cuvântului, unii dintre aceștia ajungând să joace alături de artiști profesioniști (absolvenți ai unei instituții de profil, deși profesionalismul nu ți-l dă neapărat o patalama) și, mai mult, să rivalizeze cu aceștia, fiind laureații unor premii importante și recunoscuți în festivaluri, la nivel național sau chiar internațional (Vera Pântea, Radu Mihoc, Ionuț Nacu).

În Festivalul Internațional de Teatru de la Iași, care a marcat de curând (9-13 decembrie) Zilele Teatrului Ludic, eveniment aflat la cea de-a VIII-a ediție, au evoluat trupe de liceeni din școlile ieșene și de la Palatul Copiilor, alături de trupe de actori amatori din țară și din străinătate. Astfel, au fost prezente din Iași Trupa ”Farouches” de la Colegiul ”G. Ibrăileanu”, Trupa ”Teatru Club Tineret”/Teatrul de la Râpa Galbenă, Trupa de teatru ”Parc Copou” de la Casa Mihai Ursachi, coordonată tot de Aurel Luca, și, bineînțeles, Teatrul Studențesc Ludic. Din țară au participat Trupa de Teatru ”Skepsis” – CCS Alba-Iulia, Teatru ”Mimica” și Asociația ”Grow Up Project” din Focșani, Teatrul ”Microbis” – CCS Sibiu, Trupa de Teatru ”Thespis” – CCS Timișoara, iar din străinătate Teatrul ”Mirror of Universe” din Ucraina și Trupa de Teatru ”Punkosipak” din Croația. Evenimentele conexe au cuprins spectacole de dans și un atelier teatral, sper ca în viitor acestea să fie completate prin conferințe ori lansări de carte.

Despre spectacolele de referință cu care Teatrul Ludic a participat la festival (Povești de familie, Un șoarece bătrân de teatru, Poem irlandez pentru vioară și suflet, Despre corpul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia) am scris de fiecare dată cu prilejul premierei ori al primelor reprezentații. Acum, mi-a atras atenția în mod special un spectacol invitat din străinătate. Este vorba despre Neckar, susținut de Theater Group Punkosipak din Croația, regia: Irena Bockai, distribuția: Monica Baotic, Juraj Barkic, Irena Bockai, Vilim Ostovic, Ivan Tudek, Daniel Varela și care s-a jucat pe 12 decembrie în Sala Gaudeamus a CCS.

Trebuie să remarc varietatea spectacolelor din festival (teatru dramatic, teatru postdramatic, performance, teatru-dans, teatru plastic muzical, teatru fizic, comedie neagră, satiră, farsă, comedie romantică, poem scenic, teatrul absurdului, teatru de păpuși și marionete, recital dramatic, one-woman show, teatru vizual), o caracteristică de dorit a oricărui festival de teatru. Neckar este un performance, totodată o mostră a teatrului postdramatic, neoavangardist și cu accent major pe componenta coregrafică, o expunere de teatru fizic. Deși punctul de plecare îl constituie poemele poetului avangardist croat Drago Ivanisevic, textul nu are nici măcar un rol marginal în cadrul acestui performance bazat pe mișcare scenică și provocare/bruscare a simțurilor spectatorilor așezați pe scenă.

Constituit dintr-o suită de momente construite prin mișcare scenică, spectacolul poartă mesaje sumbre: încleștarea pentru existență, poziție socială, victimizarea celui slab de către cel dominator, a unui semen de către un altul, mergând până la sugestii fizice extreme (sugrumarea și târârea de gât, folosind mânerul unui baston), absența sentimentului apartenenței la comunitate, la o patrie (o pâine în lanțuri, un bol cu lapte și un altul cu pietricele – poate din pământul strămoșesc – sunt aduse în prim planul scenei),  dizolvarea societății în inși singulari, solitari și individualiști (strigătul hidos al copilului adult, evoluând în două momente, în rest privind din spectacol în spectacol de pe un scaun – parte din decor).  Neputința în fața unor asemenea întâmplări și atitudini este exprimată prin gesturi dintre cele mai brutale (la mică distanță de public, în lumină plină, un performer încearcă să rupă, aproape scrâșnind, aproape gemând bastonul, instrumentul ulterior de tortură).

Acest performance transmite maximum de mesaj fără cuvinte, doar prin gesturi, mișcare scenică și obiecte scenice folosite în momentele coregrafice. Succesiunea nu este rigidă, ritmul decent, nu foarte dinamic, am putea chiar vorbi de o anume fragmentaritate (momentele din spectacol fiind interșanjabile). E incredibil cât de mult se poate obține cu minimum de mijloace regizorale (de exemplu, prin manevrarea prin rotire a unui tub flexibil, prin intrarea și ieșirea în/din labirintul unui scaun alb cu picioarele prelungite, amintind de o lebădă, prin două momente coregrafice de grup succesive, de la unul la celălalt schimbându-se nu atât mișcările, cât, mai important, piesa muzicală, făcând trecerea contrastantă de la seriozitate la caricatural. Decorul este minimalist (două scaune, trei lebede albe fără cap, accesorii de baloane). Burlescul deschide și încheie montarea destul de sinistră, dar suficient de actuală.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/12/zilele-teatrului-ludic-neckar.html

Problema discriminării în teatrul contemporan

 

Printre temele de interes astăzi, care fac obiectul unor spectacole de teatru documentar, se numără și problematica discriminării. Pe 20 noiembrie, Teatru Fix a găzduit inter@FAȚA, un performance realizat de dramAcum în parteneriat cu Centrul Național al Dansului București. Pe parcursul a două ore și jumătate sunt investigate discriminarea homosexualilor (subiect actual) și discriminarea populației rrome și a evreilor (sub forma analizei teatrale a unor pasaje din trecutul recent).

Fiecare subtemă are o virtute a ei prin modul în care este abordată în acest context: subiectul discriminării cuplurilor gay este actual, cel al discriminării populației rrome – necesar, iar reamintirea Holocaustului – intens. O concentrare tematică foarte mare, cu intercalări, fiecare dintre aceste subiecte putând face obiectul unui spectacol singular. În ceea ce privește temele aparținând trecutului recent, poveri mai mici sau mai mari pentru omenire, acestea sunt susținute prin interviuri prezentate fragmentar prin proiecție. Tema cea mai actuală (discriminarea pe criterii de orientare sexuală) este tratată cu o mai mare lejeritate atât prin construirea unei povești în fața publicului, cât și prin interactivitate aparent improvizată.

Publicul este divizat în două categorii: ”marele public” (cei care la intrare au primit cartonașe sub formă de triunghi violet) și cei care au primit cartonașe în formă de triunghi roz. Pe scaune, pe spectatori îi mai așteaptă două cartonașe în formă de triunghi (verde și roșu) pentru a răspunde la sondaj prin ridicarea acestora. Pe parcurs, istoricul triunghiurilor colorate este elucidat: în lagărele SS, deținuții erau departajați prin aplicarea unui triunghi diferit colorat; violet pentru diferențe religioase, roșu pentru deținuții politici, negru pentru deținuții antisociali, verde pentru infractori, roz pentru homosexuali, albastru pentru emigranți. Deasupra triunghiului colorat era aplicat un altul galben pentru a se obține steaua lui David în șase colțuri. ”Marele public” are acces la panoul de proiecție, în timp ce deținătorii cartonașelor triunghiulare roz stau chiar sub acesta, formând publicul din rândul căruia sunt aleși cei care vor participa activ la spectacol. Pe parcurs, însă, sunt antrenați și spectatori din cealaltă parte a sălii în momentele interactive (calambururi, sondaj, chestionar).

 În principal, dintre deținătorii cartonașelor roz sunt selectate persoanele care vor participa la experimentul de monitorizare a activității neuronale prin electroencefalogramă și de generare a fondului muzical al performanceului, prin conectare la aparatul tehnic. Trecând peste faptul că muzica ar fi trebuit produsă, în paralel, de activitatea neuronală a doi subiecți, ca reacție la manifestările scenice (însă unul dintre dispozitive nu pare să funcționeze), apreciem ideea originală de a înregistra și măsura în forma undelor generate de EEG o serie de factori, cum ar fi: atenția subiectului (de două ori), nivelul de frustrare atins (reacția la situațiile de discriminare prezentate), starea generală a subiectului. Cumva, se urmărește ca reactivitatea unui eșantion de public la exemplele de discriminare redate în spectacol să fie înregistrată în direct și să devină audibilă pentru ceilalți (prin transformarea undelor provenind de la encefalograf în unde sonore). E interesantă găsirea unei modalități de a vedea care este reacția publicului și de a o face parte a performanceului, însă nu mi-e clar că ideea este pusă în practică, așa cum s-a proiectat inițial.

Decorul este modular, mobil, economic, util pentru construirea scenelor întrepătruse, având în centru când una, când alta dintre tipurile de discriminare puse în joc. Sub aspectele teatrului documentar, spectacolul este excelent realizat, numai că miza mi se pare ceva mai mare – și performance cu interactivitate scenică, mergând până la a avea nevoie de public pentru realizarea spectacolului (mă refer iarăși la chestiunea EEG și convertirea impulsurilor electromagnetice în unde sonore, producerea de muzică în timp real, în același timp la un spectator și la un actor – situația intenționată, nu și cea realizată în reprezentația dată). Pasajele de trecut recent explorate (discriminarea rromilor și Holocaustul) creează momente redate cu mijloace simple, dar dramatice (voi numi doar ruperea extrem de sugestivă a ciorapilor de către una dintre interprete, pe fondul relatării maltratării la care a fost supusă). Nu lipsesc nici teatrul fizic, nici pasajele coregrafice, structura este dinamică, spectacolul e foarte bine documentat. Actual, necesar, intens acest performance pune probleme indispensabile teatrului contemporan documentar de investigație.

(inter@FAȚA, concept și regie: Alexandru Berceanu, scenariu: Andreea Chindriș, Alexandru Berceanu, Vasile Nussbaum,  interpreți: Cătălina Bălălău, Paul Dunca, Ionuț Niculae, Liviu Popa, compozitor: Cătălin Crețu, programator: Grigore Burloiu, video artist: Maria Drăghici, coregrafia: Ana Costea, scenografia: Sabina Pavel, Teatru Fix, 20 noiembrie 2014)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/12/problema-discriminarii-in-teatrul.html

Șase despărțiri și-o împăcare: un spectacol vibrant

Croit de Ion Sapdaru plecând de la zeul mitologiei grecești (Hermes), având corespondent și în mitologia romană (Mercur), patron al căilor de comunicare divine, dar și al comerțului, Felix Poenaru este deopotrivă mesager și businessman. Firmele de intermedieri au diverse obiecte de lucru, unul mai puțin obișnuit fiind dat de despărțiri, în virtutea credinței că ”oamenii s-au născut și relaționează între ei cu scopul unic de a se despărți”. Pericolul de a fi omorât în care se află aducătorul unei vești rele (mesagerul adevărului) este transpus în spirit ”urban” (însemnând balcanic).

Treptat, despărțitorul eșuează în exercitarea acestui tip de activitate ajungând la o stare fără nume, un fel de plictis (”nu mai am chef”) și decide să închidă afacerea după cele șase despărțiri intermediate – pățanii prin care trecuse. Mediind despărțirea dintre doi tineri, se trezește implicat într-o chestiune neprincipială și atunci renunță la contract; nu pare să aibă prea multă prestanță când îl anunță pe terapeut de plecarea soției; este umilit în mijlocul unui jaf, confundat cu proprietarul absent căruia venise să îi dea vestea; nu stăpânește situația când se lasă purtat în aventura de a livra mesajul despre despărțire unei tinere, ca din partea prietenului imaginar, angajat de părinți; face gafe în culisele teatrului pentru copii, greșind ținta veștii și este timorat de cearta unui cuplu gay.

 Cele șase despărțiri, transformate în miniscenete comice, culminează printr-o împăcare cu peripeții; chiar când să dizolve afacerea, despărțitorul își descoperă adevărata vocație de împăcător sau împăciuitor: dezvoltă o poveste-mărturisire cu rolul de a schimba traiectoria relației dintre funcționara de la desființări (de afaceri) și prietenul ei motociclist. Dintr-un ins ridicol, salvat de comicul de situație și de limbaj, care vehicula cu aplomb clișee și se lăsa prins în încurcături, totuși detașat de soarta clienților săi, Felix Poenaru se convertește într-un Hermes activ și pacifist. Ba mai mult, reiese că toate ”poveștile urbane” la care am asistat au fost urzite de el de la bun început, nefiind decât povestea sa.

Arareori ți-e dat să vezi cum scena se prelungește, invadând sala, ca în cazul spectacolului Despărțitorul, susținut de actori tineri entuziasmați. Și deși frigul din sala de la Casa Studenților era cumplit, te contaminează cu energie: un spectacol vibrant. Miniscenele sunt legate prin momente coregrafice intense (coregrafia: Alexandru Ignat), cele mai multe sugerând caracteristicile lumii în care trăim: furnicarul cotidian înspre sau dinspre job, invazia tehnicii, în detrimentul comunicării interumane autentice și al manifestării emoțiilor. Orice individ al societății contemporane ar putea deveni, fără voie, un despărțitor, după cum, la fel de bine, s-ar putea reconverti într-un binefăcător. Comicul situațiilor, al personajului principal (Sergiu Iulian Fleșner) echilibrează coregrafia alertă și sensurile grave: tineri drogați, pseudoterapeuți și pseudosalvatori, securitatea personală și a bunurilor, desprinderea de propriul rol social, (ne)acceptarea iubirii între homosexuali – probleme ale societății actuale.

Tinerii actori, antrenați și antrenanți, joacă la unison, alături de Daniel Busuioc, călit în roluri la TNI, dar nu un străin față de teatrul independent (teatru de cafenea, spre exemplu). Majoritatea (deși foarte mare numeric) interpretează dublu rol. Scenetele urmează un crescendo, până la scenele penultime, pentru ca într-un fin descrescendo să lase loc finalului de neanticipat. De când cu rolurile diferite abordate la Teatru Fix, Ancuța Gutui și-a dezvoltat potențialul, putând fi distribuită egal în roluri feminine opuse; tot la Teatru Fix și-a exprimat posibilitățile acumulate Adrian Marele, dovedindu-se acum un actor împlinit (și comic, și dramatic, și anchetator și anchetat, și-n rolul celui stăpân pe situație și în rolul celui căruia situația îi scapă de sub control); într-un spectacol în care fiecare dă ce are mai bun, se mai remarcă Alina Mîndru (o actriță formată), Alexandra Bandac (cu potențial actoricesc în creștere), Sorin Cimbru (potențial foarte bun), Cosmin Panaite (începe să joace cu adevărat, nu-și mai reține manifestarea scenică), Erica Moldovan (pregătită pe scena Ateneului, în roluri de compoziție variate), Radu Mihoc (instruit la Teatrul Ludic) etc.

 (Despărțitorul [povești urbane], text și regie: Ion Sapdaru, distribuția: Sergiu Iulian Fleșner, Ancuța Gutui, Daniel Busuioc, Erica Moldovan, Sorin Cimbru, Alina Mîndru, Adrian Marele, Radu Mihoc, Diana Roman, Cosmin Panaite, Alexandra Bandac, Bogdan Mircea, Teatrul Urban, Casa Studenților, 29 noiembrie, 2014)

 

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/12/sase-despartiri-si-o-impacare-un.html