Radu Afrim a pus în scenă la Teatrul Național ”Radu Stanca” din Sibiu două
spectacole, adaptări a două piese de teatru aparținând dramaturgului catalan
contemporan Pau Miró, primele două părți ale trilogiei despre zona gri a
familiei, formată din Girafe, Bizoni și Lei.
Girafe, subintitulată ”fabula urbană # 1” explorează tema
cuplului fără copii, complicând intriga prin adaptarea criticii epocii de
dictatură a anilor ’50 din Barcelona la realitățile autoritare din România anilor ’68.
Tonul regizoral este ironic, poznaș, amuzant. Spectatorul este întâmpinat
într-o atmosferă de colecție în prim-planul scenei, un decor static, amintind
intens de trecutul comunist al românilor: un bufet de bucătărie ca pe vremuri,
ticsit cu accesorii de porțelan la fel de vetuste, masă cu scaune, taburet; în
dormitor – pat, un covor cu duelul cerbilor pe perete, un aparat de radio la
fel de antic pe o comodă, o statuetă catolică și o candelă, o sticlă de parfum.
Fundalul și lateralul scenei sunt tapetate cu mașini de spălat de nouă
generație, suprapuse, iar chiar în față trei covoare persane cu ciucuri albi;
mașina de spălat automată și
covorul persan – simboluri de bază pentru cele două perioade considerate
prin opoziție: anii ’70, pe de o parte, și anii ’90, pe de altă parte.
Spectacolul are un caracter preponderent narativ, exceptând momentele tipic
afrimiene de inserție a unor imagini scenice inedite (o băbătie cocoșată,
îmbrăcată în negru, cu două coroane mortuare în formă de aripi, în loc de
brațe, prevăzută cu un cilindru dorsal de eșapament, străbătând scena de două
ori în zbor; de după mașinile de spălat un cap de girafă se mișcă ritmic la
cântecele interpretate de travestit). Problemele de cuplu au în vedere situația
grea a femeii dinainte de apariția mașinii de spălat semiautomate sau automate.
În unele momente, se ajunge la o parodiere a promovării brandurilor astăzi,
exersându-se comic pe marca Albalux, o amintire. Cu aceeași ironie este tratată
însă și emanciparea femeii, consecință a apariției mașinii de spălat automate.
Mașina de spălat devine laitmotivul fabulelor urbane: oamenii își fixează
mereu un scop exterior, sperând că bunăstarea și schimbarea le vor aduce și
pacea și echilibrul interior mult dorite. De cele mai multe ori nu este însă
așa: armonia interioară nu se instalează într-un climat de satisfacție menținut
superficial. În acest sens, vorbele Marianei clarifică foarte multe: ”Poate că
de aceea copilul nostru nu vrea să se nască într-o lume în care totul dispare”.
Progresul tehnologic nu înseamnă și evoluție spirituală, dimpotrivă unele
schimbări pot aduce cu sine scăderi ale nivelului calității umane. Naturalețea
uneori hilară, alteori grotescă, iar alteori candidă a unui cuplu care s-a
cunoscut pe scara incendiilor, el tâmplar, ea casnică, ea neasemuită în capot
și cu scufie, el un vrăjitor ce scoate mereu câte o nucă din buzunar și face
să-i crească două degete uriașe (în fapt, două penisuri) în locul celor
pierdute într-un accident de muncă. Raportul tradiționalist dintre bărbat și
femeie nu este privit cu asprime de ochiul regizoral, sunt reliefate aspecte
nostime, cu nostalgie, dar și cu ironie. Un dulce amărui însoțește stările
create prin acest spectacol, amintirile de coșmar fiind salvate prin
ingeniozitate și comic.
Familia se compune din soție, soț și cumnat (un tânăr care scria tot ce
vedea, în rest destul de necomunicativ, visând cu ochii deschiși la
posibilitatea accesării altor dimensiuni), alături de chiriașul căruia i se
potrivește cel mai mult porecla din titlul spectacolului: girafa care vede tot
și posedă un limbaj secret, își ascunde identitatea și duce o viață dublă
(pretinzând că lucrează la o fabrică, în fapt travestit, cântând în cluburi de
noapte și la o emisiune obscură). În interiorul său, el este un om foarte
sensibil, câștigând la loto cu biletul primit de la un client generos, va
cumpăra o mașină de spălat pentru doamnă casei unde stătea. Între Mariana și
chiriaș există o simpatie, numai că, de această dată, regizorul urmează firul
tradiționalist al poveștii și ea îi refuză invitația la Paris. Fratele moare,
chiriașul pleacă, cuplul renaște, cel puțin aparent. Momentul de final cu
protagoniștii poziționați față în față la o distanță considerabilă, privindu-se
ca și când ar fi fost prima oară e cadențat și atenuat de momentul artistic
final al travestitului. Roșul e culoarea forței pe care acesta nu o posedă
(atacat de bizoni, amenințat, timorat), dar pe care îi place să o exhibe.
Textul este actualizat foarte mult, nimic spaniol, totul trimite la România
în Girafe: timpurile sunt amestecate
(anii 60‘
și ’80-’90 sunt prezenți în
egală măsură, uneori prin contrast, alteori fără nicio diferență): în afară de
mașina de spălat automatic, există elemente esențiale prin care să ne
considerăm real mai împliniți, mai liberi? Agresivitatea, impulsivitatea,
spiritul grosier (bizon) sunt caracteristicile lumii în care trăim: competiția
de la job, certurile de acasă ori cu vecinii, violurile stradale, spargerile,
crimele, violența fizică ori verbală din familie, dintre oameni, în general. Ce
rost mai au girafele (sensibilitate, gentilețe, grație, diplomație) într-o
asemenea lume, care e soarta lor, să dispară iremediabil (imaginea de neuitat a
girafelor din schelet metalic arzând)? Girafe
e un spectacol despre o categorie de oameni pe cale de dispariție, așa cum
uneori unele specii sunt amenințate de altele mai puternice. Supraviețuiește
cel mai rău, cel mai bârfitor, mai dominator, cel ce se impune prin forță și
prin crimă morală.
Regizoral, se practică mult contrastul (dintre vechi și nou, dintre
animalitate și omenie, dintre girafe și bizoni), se folosesc black-out-uri
pentru schimbări în scenă, întreruperea firului narativ și regăsirea acestuia
pe parcurs, intercalând momente diverse, dar cu rol major în transmiterea
ideilor de mai sus (vizita babelor, cohorta lui Marius sfântul, vizitele
vânzătorului de mașini de spălat, turele pe bicicletă, întâmplarea
travestitului abuzat de bizoni, scriind cu ruj roșu pe mașina de spălat
”libertate”), acțiunea se petrece simultan în mai multe planuri, iar cele două
ore de spectacol sunt foarte bine dozate, intercalând momentele extranarative
(de show) în pasajele din povestea propriu-zisă.
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2014/12/zona-g-b-girafe-fabula-urbana-1.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu