Teatrul din umbră

Mă voi referi la două spectacole de licență de la Sala Studio Teatru (Facultatea de Teatru, UAGE). Am numit acest teatru – teatru din umbră nu în sensul că ar fi neimportant. Dimpotrivă, este extrem de important pentru că ne facilitează observații privind evoluția viitorilor actori și regizori. L-am numit astfel pentru că nu e vorba de montări care să părăsească sala școlii de teatru, rămânând să fie vizionate într-un cadru restrâns format din oameni de teatru. Tocmai acest teatru din umbră, însă, ne rezervă uneori mari surprize și satisfacții estetice.

În primul rând, am ales Audiția de Alexandr Galin, regia: Octavian Jighirgiu, video concept: Andrei Cozlac, spectacolul de licență al anului III Actorie, distribuția: Andreea Popovici/Varvara Volkova, Maura Munteanu/Ninel Karnauhova, Sonia Teodoriu/Olga Puhova, Adnana Bolea/Tamara Bok, Camelia Dilbea/Liza Volkova, Nicoleta Văcărașu/KatiaVolkova, Flavia Sandu/Tetzudzin Aoki, Dumitru Florescu/Viktor Puhov, Daniel Onoae/Vasili Bok, Dragoș Maftei/Boris Karnauhov, Arun Cotic/Albert, premiera: 11 noiembrie 2015.

Scris în 1998, textul lui Alexandr Galin are ca punct de plecare o experiență reală, dramaturgul rus fiind martorul unei audiții organizate de doi japonezi, asistați de un traducător, la teatrul unde lucra. Subiectul este actual pentru că următoarele probleme sunt încă actuale: absența locurilor de muncă și necesitatea de a munci în străinătate, sărăcirea populației și disperarea tinerilor, devenind capabili de orice pentru un venit, transformarea perioadei de tranziție postcomunistă într-o criză economică pe durată nedeterminată. Deschiderea granițelor înspre capitalism și democrație exercită la început o fascinație asupra femeilor prezente la audiție, pentru ca ulterior mirajul deja îndoielnic să dispară, dezvăluindu-se caracterul nonartistic al serviciilor pentru care asiaticii vroiau tinerele.

În spectacolele pe care le realizează cu studenții, Octavian Jighirgiu oferă fiecăruia un moment în care să își etaleze calitățile pentru scenă. De această dată, scenariul este ales astfel încât să faciliteze acest lucru în prima parte a spectacolului. Momentele coregrafico-muzicale sunt în cea mai mare parte parodice, iar calitatea spectacolului crește în a doua parte, odată ce tensiunea dramatică acumulată în prima parte se declanșează, jocul tinerilor actori optimizându-se vizibil. Tema cuplului este adusă în discuție prin apariția celor trei parteneri, căutându-și consoartele sau căutând să scape de ele, după caz.

Am remarcat-o în special pe Camelia Dilbea care pe tot parcursul reprezentației menține o mină tragicomică, explicată la un moment dat de situația dramatică a surorilor Volkova obligate să se prostitueze de la o vârstă fragedă, dincolo de momentele hazlii, chiar ridicole care intervin în spectacol – personajul interpretat de aceasta (Liza Volkova) taxându-le usturător pe celelalte candidate. L-am mai remarcat pe Dragoș Maftei (Boris Karnauhov) cu o prestație uniformă, exterioară, însă temeinic lucrată în prima parte, dezlănțuindu-se într-un rol expresiv și dramatic în cea de-a doua parte a spectacolului, reușind astfel să își pună în evidență în același registru partenera de scenă, Maura Munteanu (Ninel Karnauhova). Apoi l-aș menționa pe Dumitru Florescu (Viktor Puhov) pentru stăpânirea de sine și prestanța scenică prin care se impune. Ca și în cazul anterior, consoarta scenică, Sonia Teodoriu (Olga Puhova) începe să se resimtă actoricește prin strictă raportare la rolul masculin. Duetul coregrafic Camelia Dilbea-Nicoleta Văcărașu (surorile Liza și Katia Volkova) din prima parte este reușit, evidențiind-o în acest mod pe cea din urmă.

Ca în mai toate spectacolele de licență, accentul nu cade pe scenografie, decorul fiind rudimentar  – afișele unor filme rusești lipite peste tot, trei lăzi ce vor servi drept masă și bănci, un cântar de măsurat greutatea cu o găleată și mop. Cu toate acestea, spectacolul are și o latură meditativă ce trece dincolo de atmosfera tipic rusească creată pe parcurs (votcă, brutalitate, exaltare) când, la final, celor ce au pierdut audiția li se proiectează, conform promisiunii, un film pe ecranul de fundal. De asemenea, mai există o latura simbolică. Actorii ies la aplauze cu un octagon din carton inscripționat cu ”viața lui…”, în locul punctelor de suspensie având numele fiecărui personaj. Octagonul simbolizează speranța, viața, renașterea.

În al doilea rând, mă voi referi la Iadul, adaptare după ”Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva” de Jonas Gardell, regia: Radu Mihoc, coordonator: Călin Chirilă, spectacolul de licență al anului III Actorie/Păpuși/Marionete, distribuția: Alexandra-Elena Botez/Agnes, Catalina-Maria Chipiristeanu/Kristina, Madalina-Andreea Romila/Denise, Bianca-Georgiana Ciubotariu/Viola, Alexandra Maxim/Mama, Oana-Cristina Tofanel/Demonul, Paula Niculescu/Bătrâna Mamă, premiera: 10 decembrie 2015.

La baza montării după textul lui Jonas Gardell regăsim ideea următoare: regretul, remușcarea, frustrarea și în genere orice sentiment negativ care are legătură cu trecutul ori cu traumele copilăriei dau curs unei stări de spirit neplăcute pe care o putem la fel de bine numi iad. Spectacolul este construit pe trei planuri alternative, revenind cu o anumită constanță pe parcursul derulării acțiunii scenice. Primele două susțin ideea de bază.

Primul plan e situat în fața scenei, constituit din două lăzi din care ies marionetele umane, păpușile copilăriei (pe care le avem în variantă mini la marginea scenei), redând conflictul principal dintre mamă și fiică, determinat de autoritatea maternă și de sacrificiul fiicei, trăind cu trauma faptului că mama nu a iubit-o, preferând-o pe sora ei, actriță de succes. Momentele cu marionetele umane au rolul de a lega scenele de spectacol cu derulare pe scenă. Ele se petrec atunci când scena este decuplată și aduc explicitări asupra trecutului personajelor.

Cel de-al doilea plan, al acțiunii scenice propriu-zise, se compune din momente teatrale, cu roluri de compoziție – Alexandra-Elena Botez (Agnes), trăind cu regretul unei vieți irosite și Bianca-Georgiana Ciubotariu (Viola), actriță frustrată de pierderea succeselor tinereții. Demonul/Oana Cristina Tofănel este o prezență constantă în scenă, urmărind să mențină starea de spirit negativă a iadului până în momentul când va intra în posesia sufletului muribund râvnit. Acest plan marchează prezentul și de desfășoară între trecutul reprezentat de marionetele umane din fața scenei și viitorul anticipat de prezența demonului.

Cel de-al treilea plan se referă la lupta dintre bine și rău, simbolizate de Denise (fiica Violei) și de Demon. Denise e singura care vede figura demonică și încearcă să o neutralizeze, riscând să fie omorâtă. Cu luminile aprinse în sală, viitorul iminent pare a aduce prezentul dinspre trecut. Scenele ce se petrec între demonic și angelic recheamă participarea spectatorilor, deoarece și el/ea a avut regrete, traume, apoi și el/ea va muri într-o zi. De aceea, lupta dintre fetița în rochiță galbenă, cu codițe și un rucsăcel în formă de ursuleț în spate, și prezența în costum negru, savurând un trandafir galben, căreia i se văd venele albastre, îl/o privește.

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/01/teatrul-din-umbra.html