Home on the Border (O orgie lucidă a disperării umane)

Dom na granicy, scurta farsă comico-absurdă, frizând grotescul, a lui Slawomir Mrozek (1967), în care scene întregi se reduc la precizările dramaturgului, iar istoria nu-i decât un personaj abstract este dezvoltată scenic într-o producție teatrală moldo-poloneză. Traducerea titlului în limba engleză surprinde o subtilitate de limbaj, favorizând varianta Home on the Border, iar nu pe cea The House on the Border. Dacă o casă devine în modul cel mai real posibil divizată de o graniță, gravă și iremediabilă apare situația când spiritualitatea unui popor este în joc. Spectacolul etalează lucid o orgie a disperării umane. Ca un marș militar în ritm de vals.

Textul reprezintă o alegorie politică permisivă interpretărilor regizorale prin faptul că personajele nu au nume, iar acțiunea scenică nu este localizată. Macroistoria/istoria colectivă (”marile puteri”, ”granița dintre marile puteri”, granițele geopolitico-strategice ale Europei, ”trupe”, ”război”, tabere politice) este identificată ca dușmanul cel mai de temut al microistoriei, al istoriei individuale. Consecințele deciziilor luate la nivel macroistoric nu țin cont de insul singular. În fața ”instrucțiunilor” ce rezultă din ”norme” derivând, la rândul lor, din ”principii”, individul nu-i decât un anonim perplex într-o lume în schimbare pe care nu o înțelege.

În cazul spectacolului de față, granițele se schimbă în mod absurd și paradoxal ”natural” amputând o colectivitate familială formată din inși singulari – dar anonimi – de fondul spiritual căruia au aparținut inițial. A te împotrivi situației absurde în care te regăsești, continuând să cultivi o spiritualitate desprinsă forțat de cultura de origine, într-o civilizație diferită din punct de vedere sociopolitico-economic, echivalează cu anihilarea acelor elemente care nu permit asimilarea (împușcarea Soacrei/Ninela Caranfil, personajul care-a trecut fără pașaport granița instalată în propria locuință).

Basarabia este casa de pe granița Prutului, iar home on the border devine o metaforă pentru Basarabia. Cele două mari puteri care restabilesc problema granițelor sunt Uniunea Europeană și Rusia. Pactul privind noutatea frontalieră este celebrat printr-un cor intonând imnul UE, ”Odă Bucuriei”.  Regizoarea își asumă riscurile unei adaptări de o foarte mare concretețe, parodiind figurile politice ale scenei actuale, adăugând astfel la numărul celor patru diplomați o multitudine de roluri principale și secundare. Mizanscena desfășoară extrem de amplu alegoria politică inițială, păstrând chintesența replicilor memorabile ale lui Mrozek traduse când în germană, când în rusă, când în română (sau moldovenește?!).

Un rol decisiv în sensul evoluției scenice și un punct forte al montării îl reprezintă componenta coregrafică (mișcarea scenică: Maciej Zakliczynski): improvizație dirijată, orgii sodomice mimate, glaciale și parodice, contrabalansând disperarea umană rămasă încă în stadiul de perplexitate, lipsită de conștiință de sine. Conștiința propriei disperări face excepție la nivel de gestică când Socrul/Iurie Negoiță dezvoltă tactici în problema ”găluștelor istorice”, dar mai ales prin modul în care își ține strâns furculița, cu mâna îndoită la piept, tremurând, ca și cum printr-o gălușcă în plus ar mai putea salva ceva din identitatea națională.

De la început, la cina familiei formate din trei generații, deja destul de separate de granițe mentale (autoritate patriarhală versus spirit rebel adolescentin, revendicat dinspre spiritul de stepă), problema împărțirii găluștelor (comunicarea și înțelegerea dintre generații și poate din interiorul unui mariaj interetnic) nu e deloc una simplă. Ulterior, după o sugestie inserată în scenariu (trădarea fiului rusofil) și un heblu, îi regăsim pe meseni asaltați de diplomați la patru ace, înfulecând găluștele familiei. O luptă pare a se da între proeuropeni (în semn de demarcare a teritoriului de graniță, Soția/Silvia Luca are parte de un cunilingus chiar pe masa cinei cu unul dintre diplomați, masă care ulterior va face obiectul tăierii simbolice a colțurilor pentru a deveni iremediabil rotundă, apoi va fi despicată ca simbol al granițelor interioare, alături de cele exterioare semnificate de reflectorul roșu prin care se trasează o linie scenică) și rusofili (fiica ascultă muzică rock în limba rusă) deși aluziile istorice sunt fragmentare și parodice, de la ”liberté, égalité, fraternité” la ”Ești moldovean sau român?”.

Decorul este auster (o cortină mediană din plasă de sârmă cu portretele familiei și sârmă ghimpată în partea superioară, două porți laterale din plasă cu diferite semne de interdicție, o pantă în trepte servind delirurilor negocierilor bahice, în spatele cortinei mediane). Scanerul cu raze X antrenează un moment coregrafico-ludic când diferențele sunt restabilite prin aprinderea luminii roșii sau verzi, deși granițele umane tind să se estompeze. Numai moartea Soacrei oprește asimilarea alienată, opunând ritualul de înmormântare asistenței à l'américaine și ridicându-se de pe masa cinei, acum reunită ca masă mortuară, pentru a rosti un ultim și insolent ”Suka!”.

Toate scenele din Mrozek sunt detaliate în spectacol (momentele în care intervin vameșii, contrabandistul, căpitanul genist, momentul cu udatul florilor), mizându-se pe parodie și umor grotesc, în timp ce momentele coregrafice și lucrul cu luminile deschid un capitol dramatic. Jocul actorilor din rolurile Eu, Soacra și Socrul e mai implicat decât cel din rolurile copiilor, al diplomaților, Soția alternând registrele de joc (implicat și detașat). Astfel că de multe ori regizoarea, folosind experiența de rol a actorilor, lasă intenționat să pară că asistăm la două spectacole diferite într-unul singur (la criteriul menționat adăugându-se costumele). În plus, problema granițelor de ordin sociopolitic adresată de Mrozek este dublată de problema granițelor culturale, peste care se suprapune chestiunea actuală a globalizării.

În final, grupul de nou-veniți cu lanterne, stăpânind scena în semiîntuneric, lansează flashuri în sală pentru ca personajul Eu/Petru Hadârcă să fim și noi, fiecare în parte. Iar când nu mai știm care e diferența dintre ”ai noștri” și ”ceilalți”, istoria nefiind încă scrisă mai departe (fuga lui Eu), se introduce o filă de demult (invadarea Poloniei de către trupele URSS-ului), analogă anexării Basarabiei. Apoi independența Moldovei, odată cu intrarea în ONU.

Zbătându-te între Rusia și UE, divizată multiplu chiar din interior – Moldova, încotro?

(Casa de pe graniță, după Slawomir Mrozek, regia și adaptarea: Agnieszka Korytkowska-Mazur, selecția muzicală și mișcarea scenică: Maciej Zakliczynski, decor și lumini: Pawel Dobrzycki, costume: Pawel Dobrzycki, Lucia Covali, distribuția: Petru Hadârcă, Silvia Luca, Iurie Negoiţă, Ninela Caranfil, Draga-Dumitriţa Drumi, Igor Babiac, Petru Oistric, Valentin Zorilă, Iurie Radu, Iurie Focşa, Ion Mocanu, Anişoara Bunescu, Lilia Bejan, Mihaela Damian-Oistric, Doriana Zubcu-Marginean, Ana Tkacenko, Teatrul Național ”Mihai Eminescu” Chișinău, 24 ianuarie 2016, Sala Mare, TNI)

Dana Țabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2016/01/home-on-border-o-orgie-lucida.html