Făcând uz de o multitudine de categorii estetice (parodie, grotesc, absurd,
burlesc, tragicomic, ridicol, umor negru), regizorul Andrei Măjeri plasează sordidul
naturii umane într-o curte regală de păpuși, cu roluri-mască și
oameni-marionetă, iar normalitatea la antipod, în personajul-oglindă Ivona.
Prin tăcerea ei, Ivona incită la reflecție și la reflexie, devenind o
imagine în oglindă a defectelor celorlalte personaje și, implicit, a rolurilor
actorilor, niște ”cabotini”. În centru avem ideea că detestăm la ceilalți
propriile noastre defecte. În raport cu media, ceea ce este diferit va fi mereu
marginalizat și contestat, iar grila de valori a majorității va discerne ceea
ce este altfel ca fiind negativ (”pesimistă”, ”realistă”). În spectacolul
acesta, Ivona este spontană, frustă, firească, sinceră, actuală. Ca un smile emoticon. Și la fel de subversivă,
în special prin tăcerea ei interpretabilă. Dintr-o indicație de scenă, tăcerea
Ivonei ajunge replică rostită de ceilalți, laitmotiv și trimitere memorabilă.
Piesa lui Witold Gombrowicz, Ivona, Prințesă de Burgund, este o parodie shakespeariană,
dramaturgul polonez inventând un termen nou pentru specia umorului morbid (mopsing joke) și rămâne o parodie
scenică în montarea lui Andrei Măjeri. Spectacologic, s-ar putea revendica
dintr-o commedia dell’arte postmodernă fără măști, dar cu machiaj strident, costume
ingenioase (rochia-evantai dintr-o crinolină a reginei, ”șuba” regelui,
semifracul preluând caracterul josnic al șambelanului, pantalonii pană, bufanți
pe șolduri și ”brâul” prințului, portjartierele desprinse ale doamnei de la
curte etc.), posturi corporale rigide și repetitive, denotând fixisme morale, trimiteri
parodice la Festivalul de la San Remo și la melodii italiene din anii ’60-’80 (intonările muzicale constituind o modalitate prin
care se creează legătura între momente).
Încă de la început, pe ritmurile melodiei La Bambola interpretată de Patty Pravo, este introdusă convenția
teatrală: o fetiță cu plete și rochiță galbenă simplă cu însemnul ”smile”
brodat pe întreaga suprafață, învăluindu-i feminitatea, aleargă prin sală
agitând niște corzi ori privește pe furiș cum ceilalți copii se hârjonesc pe
scenă, apoi se îmbracă în costumele de spectacol, preluându-și rolurile-mască
și grimasele corporale. De cele mai multe ori, costumele personajelor
reprezintă o prelungire a goliciunii personalității acestora ori a desfigurării
sufletești. Regizorul renunță la unele personaje din piesă, iar unii actori
interpretează mai multe roluri, actualizând textul în sensul unei lecturi care
opune normalitatea anormalității și al unei parodii care se autoexpune. Decorul
format din piese lego de proporții, viu colorate, accesoriile din minipiese
lego (coroana regelui, pălărioara reginei, broderiile de pe rochii ori frac,
papionul), proiecțiile alb-negru, în special imagini cu copii care se joacă,
inocenți sau cruzi, victime sau călăi, pe panoul uriaș de fundal (o altă
modalitate de a asigura unitatea spectaculară, alături de ilustrația muzicală) reamintesc
în permanență de convenția teatrală asumată deopotrivă de actori și spectatori.
Starea nedefinită a prințului (”melancolia”), exasperat de monstruozitățile
fizice și morale de la curtea regală, opoziția sa culminează cu decizia neașteptată
de a se logodi cu Ivona, o prezență searbădă, apatică, fără relief. Iritat de
absența vreunei reacții din partea acesteia, trece în mod neașteptat de la
repulsie la ludic și apoi la încăpățânarea îndrăgostitului. Spectacolul este rece,
brechtian, sunt folosite tehnici ale detașării (vorbirea indirectă, la microfon
sau înspre public, ignorând interlocutorul real, scandările din final, joc
exterior, artificial, emfatic).
Uneori Ivona pare un personaj alienat într-o lume incomprehensibilă. Ea
repetă ca-n oglindă gesturile celorlalți, atunci când nu devine ea însăși
spectatorul glumelor morbide, încercând să înțeleagă cu inocență ludică
rațiunea de a fi a oamenilor-mască din jurul ei. Un om normal și sensibil va
părea nepotrivit în raport cu majoritatea dacă majoritatea judecă după o normă
greșită. Este singură în mijlocul unei majorități schilodite pe dinăuntru, de
aici consternarea ei și incapacitatea de a-și exprima altfel decât prin mimică
și gesturi stângace, arareori vocal, preaplinul sufletesc (de) neînțeles. Alteori
Ivona ilustrează prin mișcare scenică raporturile dintre personaje, gândurile
ori sentimentele ce lipsesc dialogurilor forțate dintre prinț și prietenul său
Chiril, redus la un alter-ego al principelui, reprezentat tot de Andrei Sabău.
Trecerile între stări de spirit diferite (exaltare-dezabuzare, bucurie-teamă,
siguranță-rătăcire, disperare-amuzament, gravitate-clovnerie, seriozitate-ludic)
sunt foarte rapide ori bruște. Flavia Giurgiu are o virtuozitate corporală de
invidiat și jonglează cu versatilitate între multitudinea de stări cerute de
rol. Astfel că tăcerile Ivonei sunt pline de tâlc.
Soluțiile regizorale sunt textuale adaptate sau noi, pliate pe estetica
absurdă, grotescă, parodică și pe conceptul regizoral (o curte regală de micuți
teribili și întrebarea privind condițiile de posibilitate ale normalității);
regizorul manifestă predilecție pentru tehnicile multimedia și pentru cele de
mișcare scenică, minimalism, atenție la detalii, iar lucrul cu actorul este pus
la punct. Conceptul regizoral este inedit prin raportarea la text și la
imaginea personajului principal: ”am pus totul într-o ramă a copiilor care se
joacă, iar Ivona e outsider, uneori joacă, alteori încearcă să înțeleagă ce
joacă ceilalți, alteori abandonează jocul sau doarme…”. Îndepărtarea de realism
prin orice mijloace ajunge la apogeu în scena morții Ivonei (când pe scenă se
desfășoară un teatru conceptual, iar ceea ce ține de reprezentare se mută pe
ecranul de proiecție, doar semnificând). Marginea scenei și marginea ecranului
separă și fac legătura între spațiile spectatorului, teatrului, actorului.
Conceptul regizoral este în acord cu direcțiile de scenografie, cu light
design-ul în culori calde, scoțând în evidență decorul viu colorat și cu momentele
de dans și muzică live, ca o joacă de copii. Dacă regizorii se împart în două
categorii, esteți și tehnici, un tânăr regizor care jonglează cu ambele variante
va avea mai mult de câștigat în această zonă.
(Ivona, Prințesă de Burgund de
Witold Gombrowicz, scenariul și regia: Andrei Măjeri, distribuția: Flavia
Giurgiu/Ivona, Alexandra Dușa/Regina Margareta, Bianca Pintea/Iza și Mătușile,
Ingrid Neacșu/Șambelanul, Andrei Sabău/Principele Filip și Chiril, Valentin
Oncu/Regele Ignațiu, scenografia: Irina Chirilă, Teatrul ”Aureliu Manea” Turda,
premiera: 31 ianuarie 2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu