Tihna: despre (ne)liniștea din noi, uitând a fi (oameni)

Triplu nominalizat la premiile Galei UNITER 2016 (categoriile ”cea mai bună regie”, ”cel mai bun spectacol”, ”cea mai bună actriță în rol principal”), spectacolul Tihna în regia lui Radu Afrim oglindește periplul protagonistului (vocea narativă, fragmentată între acțiuni scenice multiple, suprapuse, alternative) dinspre defularea prin scris, ”sinuciderea lașilor”, înspre finalul deschis, declararea fascinației pentru ”cerul înstelat deasupra mea”, fascinație insuficientă, la care Kant a adăugat ”legea morală din mine” – o trimitere mai mult decât evidentă: Ce-a mai rămas din umanitatea din om?

Tihna e un spectacol impecabil, funcționând atât ca imagine panoramică (reflectarea undelor apei pe suprafața ticsită de decor – mobilier, uși, oglinzi, tablouri, lămpi, obloane închise – ”cripta” existențială, unde foreground și background coincid), cât și prin detalii (bigudiurile lui Rebeka/Nagy Dorottya sunt cutii goale de băutură energizantă, scufundătorul cu fustiță-colac din bidoane de apă minerală se aruncă în apa mică, parizerul e o păpușă de plastic căreia i se retează capul pentru a corespunde gramajului cerut și e ambalată într-un ziar, pe fundul bazinului/căzii e un disc de vinil, drapelul rus din neoane în dulapul de bucătărie, mânuța de păpușă etc.).

Incluzând background-ul în foreground, Radu Afrim permite o devoalare a teatralului, magia spectaculară și atmosfera scenică rămânând, însă, intacte prin procedeele folosite. Acestea contribuie la recunoașterea mărcii sale teatrale (voci amplificate, atmosferă psihedelică, song, intrarea personajelor în scenă prin mobilier, măști, slow motion, mime acting, message in a bottle, pseudofetișuri). Mai rămâne un spațiu al actorilor, evidențiat de cortinele roșii din spatele mobilierului etanș ca o fortăreață, demascând teatralitatea din față. Aici, în față, nu mai există linie de demarcație între conștient și subconștient, luciditate sau alienare, rațiune ori simțire, rațional și irațional. Dacă am vorbit, referitor la alte spectacole ale lui Afrim, de arhetipuri și de faptul că magia scenică pare a-și extrage seva din inconștientul colectiv, am senzația că regizorul a atins stadiul în care arhiva mentalului colectiv se îmbogățește prin imaginile vizuale, dar și sonore ce compun universul spectacolelor sale. Ca o spirală ce evoluează trecând prin același punct, dar de fiecare dată pe un alt nivel, creația artistică a lui Radu Afrim urmează un sens evolutiv incontestabil.

Romanul lui Attila Bartis are un stil fragmentar, cu planuri narative intercalate, transpuse regizoral în situații scenice simultane, impunând o instanță auctorială care se identifică protagonistului, făcând dialogurile posibile tot din această perspectivă; este extrem de metaforic și se evidențiază ca stil prin germanisme, lipirea mai multor cuvinte, sfidând regulile gramaticale, pentru a reda o situație unică ce exprimă, de cele mai multe ori, o stare, și aparența unui continuum spațio-temporal. Jonglând cu treceri și reveniri între mai multe momente temporale, copilăria personajelor Andor-Judit, pasaje de viață relevante pentru relația mamă-fiu sau pentru relația lui Andor cu Eszter, un fir roșu narativ este recreat prin scenariu, punctând etape și date-cheie (11 martie 1986-11 martie 1993, 7 februarie 1988, data morții lui Judit etc.). Cu toate acestea, datorită decorului unic, arhaic și muced (elementele din recuzita scenică reprezentând piese aduse de mama lui Andor, fostă actriță de teatru), având central o insuliță (cimitir, dar și apartament – spațiul relației dintre Andor și Eszter în momentele funcționale), înconjurată de un crater cu apă (Dunărea, sala de baie, magazinul etc.), și în special datorită muzicii electronice și efectelor sonore, suntem confiscați de senzația de atemporalitate. În această lume furată de decoruri, reflexii și anxietăți, suntem captivi și captivați. Timpul sau mai curând punerea sa între paranteze rămânând o simplă notificare extratextuală (un mic ceas de dormitor care a stat).  

Dincolo de erotismul edulcorat de metaforă în text, spectacolul exhibă umorile, dezlănțuind o orgie a vintrelor, fără a pierde din poezie. Prin asocierea neobișnuită dintre naturalism grotesc (sânge, vomă, scremut), poem scenic și sublim (proiecția de film halucinant, pe fâșii de pânză amplasate în spatele unor uși duble de dulap, în trei ocazii – întâlnirea lui Andor cu Eszter care vroia să se arunce în Dunăre, orgasmul, nebunia), Tihna își ocupă locul binemeritat în teatrul contemporan de referință: un puzzle minuțios organizat, deopotrivă realist (script-ul, mașina de scris, telefonul, scrisoarea) și halucinant (semiobscurități, complementarități, contraste). Și, de oriunde ai privi, te recunoști acolo (pentru că ești prins cu ceva din viața ta).

În Tihna, Afrim își manifestă intenția metateatrală (reflectând ușor pe marginea teatrului și a criticii), pe care o va duce la apogeu, ulterior, în Spectatori. Individualitatea personajelor este segmentată prin folosirea monologurilor interioare și a datelor celor mai intime în înregistrări de voce, vers de song, nuvelă în stadiul de documentare pe reportofon. Dacă ne-am obișnuit ca actorii să interpreteze mai multe personaje în spectacolele lui Radu Afrim, de data aceasta asistăm la o schizoidie a personajului, unul și același actor având mai multe roluri în cadrul întruchipării aceluiași personaj. Andor/Bányai Kelemen Barna e vocea narativă, implicată, dar și autor detașat prin intermediul reportofonului. Ulterior, el devine însuși Attila Bartis, cartea pe care o scrie fiind chiar Tihna. Iluzia de obiectivitate este menținută prin folosirea personajului colectiv, a corului (scena înmormântării sicriului, scena de final cu alienații în pijamale, având cartea în mâini), prin schimbări de ritm (de la song cu iz tradițional pe text, la The Beatles, Let it be), în același timp prin ironie și umor (zgomotul de păsărele ambulant), ușoare ieșiri din posturile actoricești (privind cu stupoare, ca din exterior), prin microfoane sau ecoul vocii înregistrate.

Eszter/Kiss Bora își trăiește propriile stări, dar e și-n afara lor (la pianul electric și la microfon, sau prin intermediul celorlalți care-i interpretează vocal la microfon interioritatea, apoi prin exteriorizarea produsă prin proiectarea filmării). Editoarea Jordán Éva/Berekméri Katalin apare în mai multe ipostaze (bătrână, compoziție accentuată, hilară), de vârstă medie, atrăgătoare (trecerile sunt făcute la vedere), puberală (iarăși compoziție exagerată) și un fel de Zână Măseluță (cu baghetă magică și instalație de beculețe în rochia albă de voal).

În rolul Mama, nominalizată la premiile Galei UNITER pentru ”cea mai bună actriță în rol principal”, B.Fülöp Erzsébet, actriță de teatru dramatic prin excelență este condusă regizoral prin mai multe ipostaze de rol, de la furia revoltată a mamei trădate ce-și îngroapă fiica de vie din interese de partid, nescăpând nici de acuze, și nici de umilința de a fi scuipată în față de tovarășul Fenyõ, la compoziția de bătrână decrepită, ascunsă, totuși vizibilă sub straturile de fond de ten, cu accese de vioiciune lunatică (urcă un crucifix de proporții pe mobilă, deasupra patului). Plină de candoare (cerând șampon ”B’Oreal”) sau înverșunată (împotriva copiilor sau a lui Eszter), având accese de ură, teamă, apoi accese maniacale (ușa zăvorâtă cu multiple lanțuri de siguranță), ieșiri psihopatologice estetice (ciopârțirea coastelor de miel, meșteritul firelor de curent, urletele, fuga), de un comic grotesc (împodobită cu brad și beteală în momentul Crăciunului), totuși seducătoare în lupta cu sine, cu boala, cu lumea, de o sfâșietoare absență în momentul în care își savurează strugurele verde, boabă cu boabă (pe fondul songului covârșitor intonat de Kiss Bora), B.Fülöp Erzsébet  fascinează prin intensitate și dramatism, prin prezență scenică și, nu în ultimul rând, prin apatie excelent subliniată.

(A Nyugalom/Tihna de Attila Bartis, regia: Radu Afrim, distribuția: Bányai Kelemen Barna/Andor, B.Fülöp Erzsébet/Mama, Kiss Bora/Eszter, Berekméri Katalin/Jordán Éva, Nagy Dorottya/Rebeka, Biluska Annamária/Jolika, alături de Bartha Lászlό Zsolt, Gallό Ernõ, Ruszuly Ervin, Varga Balázs, Huszár Gábor, Kölcze Kata, Nagy Péter, scenografia: Adrian Damian, costume: Márton Erika, improvizație muzicală: Kiss Bora, împreună cu Gallό Ernõ, Varga Balázs, video: Sebesi Sándor, Compania Tompa Miklόs, Teatrul Național Târgu-Mureș, 13 martie 2016)

Dana Tabrea

foto credit: Adi Bulboacă

P.S.Gala decernării premiilor UNITER, la a 24-a ediție anul acesta, va avea loc la Oradea, în Sala Mare a Teatrului ”Regina Maria”, pe data de 9 mai 2016.


http://dyntabu.blogspot.ro/2016/03/tihna-despre-nelinistea-din-noi-uitand.html