Pentru că meriți. Un performance cu schepsis

În intenție, Pentru că meriți este un performance-protest la adresa abuzării femeii în familie (celula societății), în societate – la serviciu, în fața scriitorilor, psihiatrilor și a filosofilor ”misogini”, sub însemnul unor formule de tipul We should all be feminists sau Your body is a battleground. În realitate, este mult mai mult, dat fiind că, atunci când sunt folosite spre a servi unei cauze (oricare ar fi aceasta), conceptele se golesc de semnificație, spre exasperarea sociologilor, filosofilor, scriitorilor și a psihiatrilor.

Punctul de plecare al întregului demers de investigație, bazat pe observarea realității umane și de transpunere în spectacol prin mijloace tehnice și estetice inteligente, îl constituie propunerea de lege antiavort a fostului PDL din 2012, privind înființarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină. Practic, femeile ar fi avut dreptul să avorteze doar după primirea unui certificat din partea psihologilor abilitați, după cel puțin o ședință de consiliere și după un răgaz de meditație de 5 zile; proiectul de lege a survenit în urma constatării unei stări de fapt – criza demografică a României și pe fondul unor statistici, cel mai probabil gonflate, în orice caz complet irelevante (peste 22 milioane de avorturi între 1958-2008, conform gândul.info). Presa, societatea civilă, diverse personalități au reacționat pro sau contra respectivului proiect de lege.

Aurora Liiceanu menționa că, prin intermediul consilierii, subiectului i se prezentau imagini foto sau video șocante (mecanism pe care psihologul îl demască drept ”apel la spaimă”), explicându-i-se în detaliu procedura de chiuretaj, inducându-i-se sofistic ”stări emoționale” și folosindu-se argumente subiective, iar nu rațional-obiective. Sub umbrela unor ”riscuri medicale și psihologice” la care se expune femeia care dorește să avorteze, respectiva persoană era manipulată să nu recurgă la întrerupere de sarcină. Astfel, se pretindea, fără a fi real, că decizia de a face sau nu avort aparține exclusiv femeii în cauză.

Dramaturgul-regizor Bogdan Georgescu reia întreaga problematică printr-un text ascuțit și un performance de talie occidentală, susținut regizoral în cele mai mici detalii privind tehnica, estetica și lucrul cu actorul. Printr-o serie de articole ce vin în completarea reacțiilor din 2012 (2014, 2015), citate din scriitori români misogini și un aviz amatorilor apelând la Cehov, Bogdan Georgescu realizează un spectacol viu, reactivând reacțiile pro sau contra unei probleme de ordin politic (un posibil proiect de lege care interzice dreptul persoanei de gen feminin asupra propriului corp) mascate sub una de ordin social, ce poate fi formulată în termeni mai largi și în moduri opuse: abuzurile împotriva femeii, discriminarea de gen a sexului odinioară frumos, acum procreativ, dar și caracterul barbar, mai mult – așa-zis criminal al avortului.

În modul cel mai iscusit cu putință, Bogdan Georgescu jonglează regizoral pe muchia acestor perspective antitetice. De aceea, discursul din performance este rulat dinspre o ușoară absurditate înspre absurdități tot mai evidente. Actorii sunt conduși cu detașare, astfel încât să performeze într-o manieră care-i desparte de rol, aproape ironică, aproape invers, ca atunci când un monolog de dragoste este spus folosind tonul opus. Consilierii din plan secund (Mihaela Sîrbu, Sînziana Nicola) și performerii propriu-ziși din prim-plan (Andrei Ioniță, Sever Andrei) sunt costumați la fel (rochii de tip halat, ciorapi și adidași), diferă numai culoarea care-i distinge și-i poziționează în planuri nuanțate complementar (roșu-verde crud, vișiniu-turcoaz) într-un ”pătrat al lui Boethius”, încadrat de trei surse de lumină, una frontală, două laterale ce se sting și se aprind ritmic în funcție de rolul vorbitorului, schimbând discursul, dinspre vocile consilierilor manipulatori înspre performerii de legătură, cei din urmă adresându-se direct publicului pentru a declanșa reacțiile pro sau contra. Fără ca lumina să se schimbe, rămânând chiar și atunci când scade ca o lupă sub care sunt aduse faptele.

La limita dintre realitate și ficțiune, sociopolitic și artistic, echilibrat, subtil, aparte dozat scenic și discursiv, performance-ul lui Bogdan Georgescu se desfășoară cu o dinamică proprie și cu o inteligență autosusținută, depășind de la distanță rolurile actorilor și pe cele ale autorilor la care se face apel. Cele scrise de cei din urmă, așa cum le văd, subiectiv desigur, pentru că îmi permit: rândurile unui psihiatru (coautor) preocupat într-un mod invaziv și nepermis de metaforic de psihologia vârstelor, dar care în fond jonglează cu niște clișee și cele ale unui filosof axat pe soarta unei nații pe care nu am înțeles exact dacă nu cumva el însuși o detestă sau îi plânge de milă, într-o argumentare exaltată, cu pretenții de infailibilitate, pretextând avortul ca temă de fond, anunțând aproape apocaliptic o cifră îngrijorătoare de 14 milioane de locuitori pentru 2050. So what? Sau suntem un ”popor de avortoni” înclinat înspre cele mai îngrozitoare atitudini față de sine, sau (nu) suntem poporul, din prea mari păcate, avortat și deplâns?

Spectacolul folosește ilustrări din ședințele de consiliere, arătând cum viitoarele posibile mame erau intimidate prin imagini cu feți, cromozomi ori spermatozoizi, descrieri ale procedurii de chiuretaj, și manipulate în diverse alte moduri (șantaj emoțional, apel la argumente contradictorii, încercări de inducere a unor emoții care simulau instinctul matern). Indiscutabil, de neacceptat. Pentru că e sfidată orice logică prin sofisme. Și totul culminează cu o punere la zid a rațiunii umane.

Finalul spectaculos (plânsetul de bebeluș care se transformă în urletul cuiva supus unor torturi cumplite) și melodia Baladă (interpretată de Margareta Pâslaru și Marina Voica), cu versuri din care aș reține ironic cum omul e unica ființă capabilă de gândire, cu riscul obtuz de a gândi nenuanțat, în alb și negru, versurile și cântecul curgând blanc, în decorul alb și lumina clară, fără a declanșa, din punctul meu de vedere, nicio nostalgie, stimulează și mai mult reacții contradictorii din partea spectatorilor.

Michael Tooley combate undeva în mod admirabil teza tradiționalistă potrivit căreia avortul ar fi un infanticid. Avortul nu este o crimă deoarece fetusul nu e încă o persoană, o ființă umană al cărei drept la viață l-am încălca. Într-adevăr, persoana are dreptul moral la viață, iar a i-l încălca înseamnă a comite un act imoral. Însă fetusul nu reprezintă o persoană, o ființă înzestrată cu o conștiință de sine, un ”subiect durabil al [unor] stări mentale durabile”, capabil să dorească alte asemenea stări mentale. În continuare, țin să rememorez un alt argument admirabil prin care Bernard Williams repoziționează chestiunea identității personale, considerând că la baza identității psihologice (aceeași memorie etc.) s-ar afla identitatea corporală. Nu memoria și continuitatea dintre acțiunile cuiva în timp sunt cheia stabilirii identității personale. Deoarece, inducându-i unei persoane o serie de amintiri complet diferite, ar trebui să facem apel la conceptul de identitate corporală pentru a stabili că e vorba de una și aceeași persoană. Revenind, mă întreb, pentru că totul e relativ și nici un argument infailibil ori bătut în cuie: l-am putea combate pe Tooley prin Williams?

(Pentru că meriți, proiect observațional de artă activă, echipa proiectului: Sever Andrei, Irina Gâdiuță, Bogdan Georgescu, Vlad Georgescu, Andrei Ioniță, Sînziana Nicola, Mihaela Sîrbu, Platforma de Teatru Politic 2015, 16 martie 2016, Sala ”Uzina cu Teatru”, TNI)

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2016/03/pentru-ca-meriti-un-performance-cu.html