Într-un spațiu audiovideo actual, limpede, revigorant, constructul
scenografic simulând un skatepark din
două pante laterale înalte, simetrice, susținut de un ecran de proiecție pe
fundal (un studio foto atipic), se consumă ”călătoria” bildungsromanescă a
Nadiei. Ca într-o cutie magică (unde albul inițial imaculat devine culoare – roz,
bleu, turcoaz, verde, nuanțarea sugerând încercarea de a regăsi consistența din
spatele aparențelor seducătoare), însuflețită prin muzică electronică, pe beat cadențat, alternativ, contagios.
Nadia Comăneci (nume cu trimitere la gimnasta care
și-a sacrificat copilăria pentru performanțele din 1976 de la Montreal) e
produsul culturii imaginii, al societății consumiste, al prejudecăților sociale
și de gen, al standardelor valorice impuse prin industrii ori prin instituțiile
societății, începând cu familia. Nadia e fiica de care părinții ar fi
nemulțumiți dacă nu s-ar lăsa modelată de societatea contemporană și, implicit,
de către ei – părinții ajungând să trăiască de la o anumită vârstă prin copii,
renunțând la propria viață, dar sperând ca rezultatele să fie pe măsura
sacrificiilor – ți-am dat haine de firmă,
lecții de dans, de pian, de engleză, acum ne ești datoare să fii perfectă, cea
mai deșteaptă și cea mai frumoasă.
Astfel că spectacolul devine în egală măsură unul pentru
părinți, nu doar pentru adolescenți. Mai mult, se adresează deopotrivă bărbaților
și femeilor care s-au lăsat furați de un mod de a fi/trăi care a ajuns să îi
reprezinte, dar nu le aparține, nu ține de ființa lor intimă, tuturor celor ce
nu s-au descoperit încă pe ei înșiși. Tuturor acestora oferindu-le o călătorie a
probelor inițiatice, făcând uz în mod excesiv de cultura imaginii, tocmai
pentru a puncta prin paradox întreaga problematică.
”Imagine” e termenul-cheie al acestui spectacol. Pentru
că privirea ne e furată de imagine și culoare. În schimb, conceptual,
spectacolul merge în sens opus, criticând faptul că existența noastră e mediată
și dominată de imagine. Trăind în cultura postmodernă a imaginii de sine și de
celălalt, o lume iconică din care preluăm un bagaj bogat, indus de mass-media, ne-am
putea asuma toate acestea, depășindu-le, filtrând imaginea mental, încercând
măcar o conștientizare a imaginilor care ne conduc, dacă nu un control al
acestora. Provocarea este maximă pentru că a-ți controla propriul subconștient
e un deziderat care în multe ocazii sfârșește în mod nefericit.
Rescrierea aventurilor lui Alice în Wonderland comută de
pe atemporalitatea în care își plasează Carroll povestea pe prezent, Yann
Verburgh continuând să reflecteze asupra problemei timpului (Butterfly Effect [Agency], [im]posibilitatea
de a schimba trecutul dinspre prezent). Wonderland e numele unei companii care
are nevoie de o victimă pentru a-și promova imaginea. Studioul foto unde Nadia
a câștigat o ședință se transformă într-un casting, o capcană a
pierderii/regăsirii de sine. Iar jocul personajelor esențializate, al
temporalității, al reactualizării lui Carroll poate începe… Împreună cu:
motanul Chester/Charlie Fălămaș (ghidul Nadiei pe durata călătoriei inițiatice,
și salvatorul), un tânăr actor cu aptitudini vocale și coregrafice; Iepurele
Alb pe role/Iustinian Turcu (ghidul Nadiei înspre lumea cosmetizată unde devine
Alice, apoi preluând el însuși ștafeta – rochia albă în A din satin, cu voal și
dantelă), un tânăr actor entuziast, exagerând puțin; Omida/Cristina Drăghici – ulterior,
fluture și lepidopterist în același
timp, purtând în plasa de prins fluturi pantofii roșii magici care o vor
returna pe Nadia acasă, tot Cristina Drăghici interpretând-o pe Regina de Cupă,
un personaj rigid, în semicrinolina-i roșie, dezvăluind dedesubturile albe până
la cizme, cu pliu în față și crosa cu cioc de flamingo în vârf – stridențele
ori notele discordante sunt căutate, Omida și Regina fiind personaje complementare,
deși Omida e ambivalentă (deținând biscuitul cu două capete, aducător de
uitare/reamintire, pierdere de sine/regăsire); Pălărieul/Paul Bondane (cu
voaletă neagră și evantai din pene de păun) și Iepurele de Martie/Anton Balint
(cu nelipsitul balon), personaje efeminate, în special în ipostazele Tweedledum
și Tweedledee.
Adaptând chestiuni din mai multe scrieri ale lui Carroll,
textul lui Yann Verburgh este foarte inteligent scris, purtându-ne, folosind aceleași
cuvinte (Be yourself, Feel like home), de la clișeele
societății în care trăim, la autenticitate, cerând acest spectacol care ”să îți
trezească toate simțurile”, ”oniric” și ”poetic”. Într-adevăr, călătoria Nadiei
(Barbara Crișan, de o candoare echilibrată), ispitită să fie un personaj de
basm/o persoană perfectă și conformistă, către armonia cu sinele interior cel
mai adânc, se desfășoară sub umbrela visului (Nadia a visat, de fapt, toate
aventurile prin care trece), într-un spațiu auditiv și vizual ca o metaforă vie, percutând senzorialul
auditoriului. Disecția ideatică venind ulterior din partea criticului condamnat
la permanentă luciditate. De aici, scenariul/spectacolul evidențiază o mulțime
de simboluri: rucsacul – legătura cu
trecutul (personal), poarta – pe
măsura celui ce aspiră să treacă pragul dintre lumi, reală și virtuală, a
esenței și a aparenței etc., rochia –
pat al lui Procust, unicornul, pantofii
și cifra trei.
Totul e concentrat într-o oră de feerie teatrală, într-un
spectacol pentru tineri (și nu numai), cu mesaj universal (descoperirea de sine
ca persoană independentă, dincolo de ”albastru și roz”). Armonia dintre spațiul
vizual (culorile complementare, dar și asocieri inedite, uneori contrastante,
totuși plăcute ochiului, în acord cu situațiile de regie – fundal verde, pereți
roz sau vișinii), muzică (beatboxing
și un moment hip-hop, alături de cea electronică) și coregrafie (un mix de
tradițional foarte stilizat și pop
culture, ce nu exclude nici breakdance-ul,
nici rap-ul/dans stradal și nici hora
ori ceardașul, skateboarding însă cu
role sau chiar în picioarele goale pe pereții laterali, închizând decorul ca
două valuri oceanice simetrice, improvizație coregrafică dirijată, dar și pași
standardizați), și modul regizoral de creionare a personajelor (schematizate,
noncaracteriale, create din imagine și costume) e deplină.
Dincolo de scenografie (Velica Panduru), muzică (Alex
Halca) și coregrafie (Eugen Jebeleanu), regizorul ține pasul cu simultaneitatea
situațiilor narative, cu planurile inter-, extra- și
intratextuale construite de Verburgh, prin introducerea unor artificii:
proiecție video mimând la sigur ca efect proiecția în timp real, proiecție de
imagine/foto sau chiar text – enunțuri-cheie din scenariu, toate pe ecranul
masiv (fundalul decorului), folosirea spațiului extrascenic, situații scenice
ușor intercalate, scoaterea personajelor din roluri, demascarea și parodierea
teatralului, și introducerea script-ului
în spectacol (în scena intertextuală cu masa/scena ceaiului, Capitolul 7 din Alice in Wonderland). Regizorul are idei
și lucrează profesionist, alături de întreaga echipă, în special scenografa. Soluțiile
regizorale sunt uneori naive, adaptate unui spectacol pentru copii, alteori
incredibil de emancipate.
Și ce mi se pare
cel mai interesant e că pot formula, cu acest prilej, faptul că, în termeni de
gândire/percepție a realității umane, femeia poate fi ”misogină”, nu doar
misandră sau feministă, după cum bărbatul poate fi ”feminist”, nu doar misogin sau
afemeiat.
(Alice de Yann
Verburgh, după Lewis Carroll, traducerea, regia și coregrafia: Eugen Jebeleanu,
distribuția: Anton Balint, Paul Bondane, Barbara Crișan, Cristina Drăghici,
Charlie Fălămaș, Mihaela Grigoraș, Iustinian Turcu, scenografia: Velica
Panduru, muzica: Alex Halca, video: Corale de Gonzaga și Silviu Naicu, Teatrul
Pentru Copii și Tineret Gong Sibiu, 13 februarie 2016)
Dana Țabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu