La Festivalul Internațional de Teatru Nou de la Arad, au fost prezentate și
câteva spectacole de teatru-dans, o tipologie din ce în ce mai interesantă, cu
atât mai mult cu cât dramaturgia nu este la vedere, ci ea se cere descifrată ca
mesaj din mișcările actorilor, atent regizate și supuse unor coregrafii de top.
Dintre acestea, aș aminti spectacolele Identitate
sau Vertij.
La limita dintre teatru de mișcare și teatru-dans, Identitate (dramaturgia: Márton Imola, regia și coregrafia: Ferenc
Fehér, interpreți: Bajkό Lászlό, Gáll Katalin, Nagy Eszter, Orbán Levente,
Polgár Emília, Szekrényes Lászlό, Veres Nagy Attila, Studio M, Sfântu-Gheorghe)
abordează tema condiției umane într-o lume a obiectelor, a imaginii de sine și
de celălalt, a unor pierderi și regăsiri succesive ale propriei identități.
Mesajul proiectează tema afirmării personalității umane, scenele urmărind
să redea încercările de definire și de regăsire ale personajului uman într-o
lume multiobiectuală și multiculturală, dominată de obiecte și simboluri
iconice. Elementul uman este pândit la orice pas de ridicolul ieșirii din cotidian și de adorabila
plafonare sub privirile celuilalt mereu uimit de un alt ego. În același timp, omul e o simplă marionetă a unui regizor
invizibil, râzând vulcanic și dirijându-i prestațiile existențiale în același
mod, poate, în care vocea din spectacol le ordonează pe cele coregrafice.
De asemenea, asistăm la încercări de
conformare ori încercări disperate de autodepășire (dansul cu obiectele de uz
casnic, momentul Spider-Man, primă balerină). Mirajul simplității și
transfigurarea prin cotidian/banal, ”bunul-simț ca paradox” devin alte câteva
subteme abordate în spectacol. Omul se regăsește într-o competiție permanentă
cu celălalt om (duelul paletelor de tenis de masă), în luptă cu sine, cu datele
sale înnăscute, cu… gravitația. Interpreții sunt foarte expresivi, mișcările
executate cu o precizie milimetrică fiind lipsite de grație, stând sub însemnul
unor modalități estetice precum grotescul și comedia neagră.
Complex prin raportul strâns între regie, coregrafie, scenografie și light
design, cu dramaturgia ceva mai la vedere decât în alte spectacole de
teatru-dans datorită folosirii înregistrării de text cu vocea percutantă a lui
Marcel Iureș, Vertij e un poem
scenic, reflectând o poveste de viață cu bază reală în experiența regizorului,
ceea ce face spectacolul și mai impresionant (scenariul și regia: Mihai
Măniuțiu, scenografia: Adrian Damian, coregrafia: Vava Ștefănescu și Andrea
Gavriliu, voce: Marcel Iureș, light design: Lucian Moga, video: Cristian
Pascariu, distribuția: Vava Ștefănescu, Andrea Gavriliu, Flavia Giurgiu,
Alexandra Dușa, Bianca Pintea, Teatrul ”Aureliu Manea” Turda).
În acest spectacol este vorba tot despre pierderea, căutarea și regăsirea
identității, dar într-un sens mai concret decât în Identitate: scrâșnetul corpului forțat să supraviețuiască în
absența amintirilor, sentimentelor, gândurilor; moartea lentă a conștiinței
mamei afectată de Alzheimer. Emoția este filtrată prin intermediul rațiunii și
transpusă în mișcări coregrafice agonizante, care încearcă să redea nedefinitul
unei stări, necunoscută nouă. Muzica atonală însoțește mișcările scenice
contorsionate, frizând visceralul. Teatrul-dans contemporan mai presupune
manevrarea de obiecte scenice, în acord cu restul scenariului (cuburi de
gheață, calupuri alunecoase fosforescente, boluri transparente).
În sincroane coregrafice de invidiat, Vava Ștefănescu și Andrea Gavriliu
sunt protagonistele acestei încercări a regizorului de a-și lua rămas-bun de la
ființa dragă care nu-l mai recunoaște și nu se mai recunoaște în această lume. Corpurile
dansatoarelor spun povestea, mimând, indicând, încordându-se, folosindu-și toate
încheieturile, apoi, destinzându-se, ca urmare a zbuciumului. Mișcările sunt
alerte, sacadate, într-un spațiu scurtcircuitat de lumină. Spre a reda
disperarea supraviețuirii unui corp pe care nu-l mai insuflă nimic, detașat de
conceptele pe care ni le formăm și cu care lucrăm în lumea senzorială, de
identitatea chipurilor atașate unor fotografii de familie, ori a celor aplecate
cu grijă asupra suferindului de Alzheimer.
Mihai Măniuțiu încearcă imposibilul: să își imagineze starea cuiva a cărui modalitate
de conștiință nu permite echivalări cu modalitatea conștiinței umane obișnuite.
Drept rezultat, avem câteva metafore și imagini incredibile, însoțite de
mișcare scenică pe măsură. Boala este reconstituită ca un efort uriaș de
reînsuflețire dinspre corpul ce trăiește independent de emoții și gânduri. De
fapt, exceptând problema memoriei, nu știm ce simte sau ce gândește un bolnav
de Alzheimer, sau, mai bine zis, în ce mod simte ori gândește. Corpurile din
scenă (protagonistele Vava Ștefănescu și Andrea Gavriliu) încearcă să
reconstituie, prin mișcare, tocmai aceste absențe de stări.
Ieșirea prin clipă în atemporalitatea a ceea ce încă nu s-a actualizat face
ca totul să devină posibil (să nu te fi născut, să nu fi suferit), pentru ca
apoi, în prezentul care provine din trecut și e acaparat de viitor, să redevină
fără speranță. Două siluete negre urcă treptele înspre promisiunea de pe urmă,
pe fondul notelor la pian de la început. Regăsirea se produce la final, luând forma
unei promisiuni. Într-o zi, se vor afla răspunsuri și tratamente. Astăzi, doar
mulțumim divinității ironic pentru că a inventat dozatorul cu morfină.
(Festivalul Internațional de Teatru Nou de la Arad, ediția 4, 7-15 mai
2016)
foto credit: Adi Bulboacă
Dana Țabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu