Teatru nou: De fapt e frumos

De fapt e frumos de Volker Schmidt de la Teatrul German de Stat Timișoara reprezintă o mostră de teatru nou prin excelență, sub toate aspectele (regie, decor, coregrafie, actualitatea subiectului). O temă aparent simplă (comunicarea pe chat), dar complexă prin consecințe (degradarea relațiilor interumane supuse medierii internetului) este tratată cu mijloace en vogue, într-un spectacol actual ca spațiu emoțional, vizual, sonor, dar și prin coregrafie și joc actoricesc.

Decorul e minimalist, soluțiile regizoral-scenografice sunt simple, dar ingenioase. Încă de la început, actorii au niște pleduri cu față dublă, pe una dintre ele fiind țesute normal, iar pe cealaltă având inscripționate prescurtări folosite frecvent în mediul de comunicare virtuală. Deși replicile dintre personaje se referă la viața, gândurile și sentimentele lor, actorii stau cu fața spre sală și se adresează spectatorilor. Spațiul de joc este intim organizat, foarte aproape de public, acesta făcând practic parte din poveste ca privitor pe care îl privește. O planșă de carton e desfășurată de actori, scenă după scenă, constituind principalul element de decor, în perfect acord cu psihologia personajelor ce se derulează simultan, planșa servind și ca panou de proiecție. Pe rând, pe planșa derulată sunt proiectate chipurile actorilor, mărturisind stări sufletești apăsătoare (probleme ca dragostea neîmpărtășită, piedica distanței într-o relație, infidelitatea, falsele speranțe, absența reciprocității fiind prezente în discursul scenic) – o cardiogramă este schițată între cifre înscrise anterior, aparent fără semnificație, în cele din urmă „inima” încetând să bată. Tot pe planșă, cu bandă adezivă, se înscrie numele expoziției de fotografie a lui Jonathan (Radu Vulpe), protagonista cadrelor fiind Annika (Anne-Marie Waldeck): ”Girls in disorder”. În fine, planșa simulează locuința în curs de renovare a Magdei și a lui Eike, planșa e perforată pentru a simula ferestrele unde se fumează.

Povestea este simplă, cu dezvăluiri neașteptate la final: Eike (Konstantin Keidel) și Magda (Ioana Iacob) formează un cuplu. Eike o înșală pe Magda cu Annika, fără a avea de gând să își părăsească iubita oficială. Annika este deznădăjduită, iar Jonathan (Radu Vulpe) profită de moment pentru a face niște poze reușite. La rândul ei, Magda îl înșală pe Eike cu Kurt (Richard Hladik), fiind la rândul ei decepționată de faptul că acesta nu are intenții serioase. După toate, Magda și Eike își reiau relația întemeiată pe baze raționale, deși Magda e însărcinată cu Kurt. Kurt se sinucide. Din intimitatea emoțională a personajelor ni se sugerează pe parcurs că Jonathan era atras de Kurt, Magda de Anne, Anne de Eike. În cele din urmă, Anne îl câștigă pe Eike, iar Jonathan și Magda cresc copilul ca doi buni prieteni. Prieteniei lor se mai adaugă prietenia lui Annika. Abia la final, după sinuciderea lui Kurt, între cei trei menționați (Magda, Annika, Jonathan) apar raporturi interumane nemediate de internet, elementul de legătură fiind, cel mai probabil, copilul Magdei.

Scenele se succed destul de alert și iau forma conversațiilor de chat ce dezvăluie povestea. Simplitatea mijloacelor folosite este însoțită de maximum de efect: scena amoroasă dintre Magda și Kurt este redată prin mișcare scenică, cei doi dezbrăcându-se ritmic unul pe celălalt și colorându-se cu un marker negru pe corp, același marker prin care ”inima” relației fusese construită simbolic pe planșă și apoi distrusă; odată atracția inițială consumată, Kurt îi comunică Magdei faptul că pentru el muzica și formația din care face parte, iar nu relația constituie o prioritate, iar Magda jonglează cu laptele din bidon, aruncându-l pe gât, pe punctul de a se îneca, ceea ce în termenii ei înseamnă că ”trebuie să reflecteze la toate acestea”; într-o rochie ușoară și plină de accesorii (brățări, lanțuri, inele), Ioana Iacob efectuează un dans impetuos, lăsându-se purtată de forța muzicii pentru a exprima lupta interioară dintre înclinație și rațiune; decizând să continue relația cu Eike, pleacă să îl viziteze la Konstanz, unde un ceainic în fierbere consumă răceala care s-a acumulat între ei din cauza distanței (cei doi deveniseră practic doi necunoscuți); din nou, gesturile Ioanei Iacob/Magda sunt extrem de sugestive când aceasta aruncă plicurile din ceștile de ceai într-un mod foarte pasional, punând verbal bazele viitoarei relații (a se muta împreună, a renova etc.); dându-se drept Magda într-o discuție pe chat cu Eike, Kurt apare într-un costum de balerină și cu ochelari de soare, exprimând hilarul situației confuze declanșate – Eike credea că Magda e la Mumbai, aceasta fiind de fapt la Kurt în NY; sinuciderea lui Kurt este redată de toți actorii prin mișcări coregrafice sincronizate. Dintre toți, Ioana Iacob excelează prin expresivitate interpretativă, iar Richard Hladik prin abilitățile coregrafice.

Regizoral și scenografic, De fapt e frumos e un spectacol de teatru nou prin mijloacele folosite (absența decorului obișnuit, planșa de carton înfășurată și apoi desfășurată treptat, minimalismul, procedee inovatoare – cele două dispozitive de neoane laterale simetrice); coregrafia este schematică, dar percutantă, muzica la fel de bine aleasă, în acord cu stările de spirit ale protagoniștilor; povestea, deși simplă, e incredibil de actuală.

(De fapt e frumos de Volker Schmidt, dramaturgia: Patricia Pandek, decorul și regia: Volker Schmidt, distribuția: Konstantin Keidel/Eike, Ioana Iacob/Magda, Radu Vulpe/Jonathan, Richard Hladik/Kurt, Anne-Marie Waldeck/Annika, Oana Vidoni/Anne, light design: Botond Nosz, Teatrul German de Stat Timișoara, prezentat în FITN Arad, 12 mai 2016)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/06/teatru-nou-de-fapt-e-frumos.html