Jocul cu temporalitatea

Cafeneaua de Carlo Goldoni, în regia lui Silviu Purcărete, jonglează fin cu temporalitatea, inserând treptat elemente din prezent în cele care țin de trecut. Jocul cu temporalitatea este evident prin soluțiile regizorale alese, dar și prin scenografie, estetica spectacolului ori a personajelor și, nu în ultimul rând, subiect. Spectacolul prezintă mărci tematice și stilistice specifice regizorului Silviu Purcărete, însă e ceva mai actual decât alte spectacole ale sale. Decorul dinamic, recuzita scenică la fel de dinamică, manevrată de actori (mâini ”invizibile” întind ceștile de cafea de sub cortina laterală), animarea fundalului tapetat cu imaginea venețiană prin videoproiecție, și prestațiile muzicale, de sine stătătoare sau acompaniind monologuri, au acea notă care fac dintr-o montare un spectacol de teatru contemporan.

Comedia, mergând până la grotesc, e străbătută adesea de o subtilă melancolie, prima evidențiată de prestația lui Călin Chirilă, iar cea de-a doua de prestația lui Teodor Corban. În același timp, trecerile de la grotesc la melancolie sunt punctate prin modificări de luminozitate scenică sau prin sound. Teodor Corban și Călin Chirilă sunt personaje construite simbolic, la antipod, reprezentând înțelepciunea, armonia, echilibrul, binele, respectiv intriga și răutatea, tot ceea ce ține de mefistofelic. Calmului și liniștii picurate în replici adânc ruminate li se opun sforăitul grotesc, cu ochii deschiși, coada personajului mefistofelic.

La final, se va vedea, modul polifonic de construire a celor două personaje dezvăluie o contratemă: binele și răul sunt doar două fețe opuse ale aceleiași monede (posibil concept regizoral forte). Cafenelei tradiționale îi ia locul automatul de cafea, iar ”Mefisto” părăsește orașul. Dar tehnica distruge spiritul cafenelei ca loc de întâlnire nemijlocită atât a elitelor culturale, cât și a oamenilor de tot felul. Iar Don Marzio nu era decât un flecar ce producea, fără voie, schimbări în viața oamenilor (despărțiri de cupluri bazate pe dragoste cu forța sau arestarea patronului localului cu jocuri de noroc ce măsluia cărțile). Dincolo de contextul istoric al piesei lui Goldoni (aristocrație versus burghezie), cine poate separa grâul de neghină din viața și caracterul personajelor ce ne trec prin față?

Dinspre viitor, prezentul (pixul cu gel, cazinoul cu aparatele de noroc, bustul-luminator, cei doi turiști, polițiștii în balonzaide de detectivi) e introdus, pe parcursul derulării spectacolului, în trecutul redat de atmosfera carnavalescă, ușor burlescă, purtând însemnele commediei dell’arte, adaptate la stilistica regizorului (cocoșații vopsiți pe față, cu guri pictate sau cu nas de clovn, o cântăreață având chipul vopsit în negru, dar și măști venețiene). Procedeele reunesc mici trucuri artizanal-regizorale date pe față, după ce suspansul de moment reușește (trapa, tava cu ceștile de cafea suprapuse, un artefact aproape imponderabil, ce doar pare greu datorită jocului actoricesc – Constantin Avădanei, un microfon modern într-o cutie în ne-am fi așteptat să fie punguțe cu țechini), dar și mijloace regizorale de real efect (sunete, printre care și vocea actorului, amplificate, interpretare voit tușată pentru a colora caracterele), ”dueluri” actoricești interesante (Călin Chirilă-Constantin Pușcașu).

Parcursul enigmatic încoace și încolo, repetat de câteva ori, al femeii dezorientate cu valize de epocă în ambele mâini creează o imagine extrem de reușită la nivel retoric. Odată aceasta explicitată prin scenariu, beneficiem de una dintre cele mai convingătoare prestații actoricești ale Petronelei Grigorescu, de mulți ani încoace. Ionuț Cornilă este bine ales pentru rolul lui Eugenio – febril, deznădăjduit, emfatic, cu reveniri bruște și perfide. Vittoria (Andreea Boboc) e un personaj nostim, dar cam fad. Lisaura (Haruna Condurache) are și momente dezlănțuite, dar și unele în care actrița își controlează la rigoare potențialul. Horia Veriveș (Pandolfo) redă cu acuratețe, chiar dacă în stilu-i comic ce-l caracterizează, caracterul insidios al personajului său. Rolurile secundare sunt uneori filmice (turiștii, Petru Ciubotaru și Pușa Darie), alteori compoziții vizibile (Andrei-Grigore Sava, Gelu Zaharia). Între scenele de grup și cele centrate pe relațiile dintre personaje, dozajul este atent.

Până la urmă, transpunerea trecutului prin prezent (de la pixul cu gel, înlocuind întâmplător pana tradițională, la păcănelele din cazinou și automatul de cafea, înlocuind tripoul și cafeneaua), jocul cu temporalitatea, și adaptarea graduală mi se par a fi piesele de rezistență ale noii viziuni regizorale. Un sunet ca de cutie muzicală, pe care se valsează ușor, încheie cu o scenă de bucurie generală scenariul încărcat de grele dileme morale. Virtuțile ori viciile de caracter sunt perfect actuale (bârfa, onestitatea, ipocrizia, demnitatea, lașitatea etc.).

(Cafeneaua de Carlo Goldoni, regia: Silviu Purcărete, scenografia: Dragoș Buhagiar, muzica originală: Vasile Șirli, distribuția: Teodor Corban/Ridolfo, Călin Chirilă/Don Marzio, Ionuț Cornilă/Eugenio, Constantin Pușcașu/Flaminio, sub numele de Contele Leandro, Petronela Grogorescu/Placida, Andreea Boboc/Vittoria, Haruna Condurache/Lisaura, Horia Veriveș/Pandolfo, Constantin Avădanei/Trappola, Daniel Busuioc/Căpitanul de poliție, Petru Ciubotaru/Un client, Pușa Darie/O clientă, Gelu Zaharia/Un chelner, cântărețe: Livia Iorga, Oana Sandu, Diana Roman, Andreea Spătaru, polițiști, chelneri de han, băieți de prăvălie: Radu Homiceanu, Andrei-Grogore Sava, Cosmin Panaite, Lucian Valacu, Adrian Marele, video: Andrei Cozlac, premiera: 30 mai 2016, Sala Mare, TNI)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/06/jocul-cu-temporalitatea.html