Macbeth în viziunea lui Luk Perceval este un spectacol de atmosferă,
cu muzică live (vuietul chitarei electrice din prim-plan) și prezența constantă
a elementului invizibil din faptele, gândurile, emoțiile oamenilor (vrăjitoarele
asimilate Parcelor, trioul divinităților din infern care torc, deapănă și taie
firul vieții omului, din fundal) – 6 prezențe feminine, învelite în părul
lor lung și abundent ce le acoperă orice trăsătură umană.
Decorul minimalist e format din niște dispozitive tubulare, în balans, pe
care vrăjitoarele se leagănă psihedelic, pendulând în intervalul dintre vis și
realitate; atmosfera e verzuie, onirică, de clar-obscur, puternic marcată de
efectele fumigene. Cosmopolit (e folosită traducerea lui Thomas Brasch,
adaptată din germană limbii ruse,
actorii sunt ruși, iar regizorul belgian), spectacolul tinde spre
universalitate prin motivele accentuate în scenariul dramatic. Încă de la
început, două motive își fac prezența în spectacol: viața ca vis și prezența elementului
încă neactualizat în lumea actuală, a posibilului din prezent, a virtualului din
real, în termeni renascentiști a lumii spiritelor, a lumii de dincolo în lumea
noastră, configurând-o în permanență. De aceea, ”Macbeth rimează cu tot svet [lumea cealaltă]”, iar ”pământ
cu mormânt”.
În scenariu, nu este vorba despre războiul Scoției cu Anglia, ci despre
natura umană, despre forța răului și voința de putere, despre tragedia la care
conduce voința oarbă. Gloria, titlurile, onorurile sunt deșarte în această
lume (coroanele figurilor regale sunt confecționate din hârtie și fixate cu
agrafe pentru foi). Viclenia femeii nu are margini, aceasta folosindu-se de
slăbiciunile bărbatului pentru a-și atinge scopurile (scena erotică dintre
Macbeth și Lady Macbeth, apariția celei din urmă cu ciorapii în vine și rochia
sfâșiată, aducând acuze imaginare): Macbeth are ezitări, însă Lady Macbeth îl
incită înspre a lua decizia crimei. Inițial, Macbeth are o găleată de apă în
față, stropitul cu apă fiind folosit frecvent pe parcursul montării. Săvârșind
faptele cele mai perfide, omul este de fapt în căutarea unei răscumpărări.
Dincolo de valențele purificatoare, apa mai poate semnifica încercarea de
revenire la luciditate, de renunțare la împlinirea gândurilor celor mai
cumplite, de stropire eliberatoare a chipului, rămânând cu păcatul gândului și
nesăvârșind crimele teribile.
Încă de la început, personajele apar imobile în mijlocul scenei și ne
privesc (introducerea personajelor dramatice). Acțiunea stăruie pe anumite
momente, în defavoarea altora: încoronarea celor doi ucigași de rege are loc
foarte repede, după care este ucis și Banquo. Actorii joacă având rolul la
vedere: actrița din Lady Macbeth își lasă pantofii în scenă, după care revine
și joacă desculță, pretinzând că e pe tocuri. Actorii nu sunt dramatici,
interpunându-se o distanță între actor și rolul interpretat. Uneori, nici măcar
nu (mai) joacă, ci stau pur și simplu în scenă.
Scenariul este modificat pe parcurs: lumea de dincolo, ceea ce este doar
posibilitate poate interveni asupra lumii noastre, schimbând cursul lucrurilor,
din mers. Omul este o marionetă a destinului, destinul nefiind predeterminat;
putem vorbi cu adevărat de destin abia atunci când prezentul devine trecut,
când posibilul nu (mai) poate fi actualizat, iar trecutul nu mai poate fi
schimbat. Imaginea gravidei anticipă modificarea ulterioară de scenariu:
Macduff nu a existat, fiind ucis de Macbeth cu un pumnal, încă din pântecele
mamei sale. Lady Macbeth zăbovește îndelung în brațele lui Macduff, nenăscutul,
înainte de a se da vestea morții ei. Timp în care, în prim-plan, Macbeth rostea
monologul final privitor la nimicnicia vieții umane. El insistă foarte mult și
pe motivul vieții ca scenă, unde omul (un saltimbanc) apare, își joacă rolul,
după care dispare.
În acord cu acest motiv, viața înseamnă a juca pe scenă, odată introduse
celelalte personaje și rolurile fiecăruia, iar moartea e o ieșire din scenă.
Folosind motivul pentru realizarea montării ca atare, regizorul își scoate
rapid actorii din rol și din scenă atunci când personajele pe care le
reprezintă sunt ucise. Odată ieșiți din scena vieții, cei morți zăbovesc în
amintirea celor ce i-au cunoscut sau persistă în remușcările celor ce i-au ucis.
Sau se întorc sub formă de fantome. Numai că fantomele au o apariție cât se
poate de reală în spectacolul lui Perceval, după cum eroii o existență cât se
poate de fantomatică (abia schițată). E în primul rând cazul fantomei lui
Banquo, purtându-și fiul, pe Fleance, pe după cap; istoria se rescrie: Fleance,
un scoțian, e proclamat rege al Scoției. Am mai numit și în alte ocazii o
asemenea modificare de scenariu istoric la nivel artistic – edificare estetică;
istoria poate deveni obiectul esteticii în măsura în care trecutul nu există ca
dat obiectiv, ci ca interpretare posibilă, dintr-o sumă de interpretări
diferite, conferite de surse istorice și mărturii diverse.
(Macbeth după William
Shakespeare, regia: Luk Perceval, presented by The Baltic House Theatre
Festival from Sankt Petersburg, distribuția:
Leonid Alimov/Macbeth, Maria Shulga/Lady Macbeth, Roman Driablov/Banquo,
Aleksandr Muravitskii/Macduff, Yulia Gorbatemko/Lady Macduff, Yurii Elagin/
Lennox, Anatolii Dubanov/Duncan, Malcolm și Donalbain [local], Fleance
[local], Anna Budanova, Natalia Kolesnichenko, Taya Savina, Yulia Rodina,
Natalia Zhestovskaya. Evgeniya Chetvertkova/Vrăjitoarele, coreografia: Ted
Stoffer, scenografia: Annette Kurz, costume Irina Riabov, lumini: Mark van
Denesse, muzică: Lothar Müller, Pavel Mikheyev, 19 aprilie 2016, Festivalul
Internațional Shakespeare, Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova)
Dana Țabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2016/06/un-macbeth-cosmopolit-tinzand-spre_99.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu