Common people and whistleblowers

Gianina Cărbunariu este o prezență singulară în peisajul teatral românesc, având curajul, prin mijloacele teatrului documentar, să atingă puncte sensibile ale societății: trauma comunismului (trecutul recent), problema globalizării, retradusă sub forma subtemei globalizării pieței alimentare, intervenția ”marilor puteri” în micile economii, cum ar fi economia autohtonă, ce se ascunde în spatele investițiilor de capital ori a preluării micilor afaceri sub umbrela unei mari companii etc. Adesea, se apleacă asupra unor cazuri individuale, cum ar fi cel al disidentului politic Dorin Tudoran ori al elevului Mugur Călinescu, victime ale fostei Securități.

Spectacolul Oameni obișnuiți a fost realizat în cadrul proiectului Be SpectACTive!, urmărind ca, prin transformarea spectatorilor în actanți, prin implicarea activă a publicului și folosirea tehnicilor de interactivitate (adresarea actorilor înspre public, transformându-l în prejudiciat, dar, mai ales, în „călău”), să sporească empatia cu situațiile prezentate în scenă. Semnalam în cronica mea la Solitarity, faptul că regizoarea ”își canalizează atenția asupra prezentului și a modului în care o masă de oameni s-ar putea transforma (sau nu) din simpli spectatori în actanți”.

Astfel, în Solitarity, jonglând, prin intermediul terminologiei („solidar”-„solitar”), cu realități umane (solitaritate[a] – termen inexistent în limba română, dar adus în joc pentru a reprezenta o stare de fapt – dintr-o comunitate lipsită de solidaritate), sunt prezente chestiuni pe care le regăsesc și în Common People. Chestiunea liniei de demarcație, care desparte ori apropie actorul-personaj de spectatorul-actant, neutralitatea privitorului versus participarea sa prin regăsire sau empatie, posibilele acte de dincolo de spectacol, influențate de ceea ce a văzut, gândit, simțit în timpul reprezentației. De asemenea, teatralitatea jocului actoricesc, actorii de la Sibiu sunt foarte dramatici și nu simpli performeri. Performerii, de această dată, sunt protagoniștii interviurilor (o bază video de interviuri, extrem de bine selectată și integrată în spectacol), avertizori de integritate din România, dar și din Marea Britanie sau Italia.

Cu acest prilej, Gianina Cărbunariu construiește o întreagă tematică plecând de la un termen: în română, ”avertizor de integritate”, în engleză, whistleblower, iar în italiană – absent. Un whistleblower va semnala o neregulă în instituția ori compania unde lucrează, fiind ulterior supus abuzului fizic și psihic din partea angajatorului, suferind consecințe diferite (concediere, transfer, marginalizare etc.), de cele mai multe ori îmbolnăvindu-se în urma presiunilor exercitate asupra sa, pentru că și-a asumat libertatea de opinie de a critica, de a semnala, de a atrage atenția asupra unei breșe în sistem. Meritul regizoarei este acela de a fi reușit să documenteze tema atât la nivel național, cât și european, aducând în scenă un subiect extrem de incomod la ora actuală. Oamenii intră în sistem (indiferent de domeniu, de faptul că ne referim la o instituție de stat sau la o companie privată) și devin mai curând turnătorii angajatorului, de aceea situația în care e pus un avertizor de integritate, care își asumă consecințele semnalării unei nereguli, e gravă, sistemul ripostând și răpindu-i individului respectiv sănătatea, liniștea, familia, prietenii, posibilitatea de a mai activa în respectivul domeniu, într-un cuvânt – viața. În mod eronat, avertizorul de integritate este uneori considerat turnător. Aparent, Legea nr. 571/2004 asigură protecția angajaților care semnalează încălcări normative.

Formula sub care regizoarea înscrie tema (re)prezentată este docufiction: documentare serioasă și nararea unor situații de abuz la locul de muncă, plecând de la cazuri reale, îmbinând ficțiunea (configurării lor) și realitatea consecințelor suportate de respectivii avertizori de integritate. De aici, reluarea circulară a situațiilor din domeniile medical, administrativ, al transporturilor etc., pe modelul problemă-consecință, cu un accent deosebit pe interviurile cu subiecți din România, Marea Britanie și Italia, filmate și proiectate. Sunt folosite suportul video, proiecția bilaterală în timp real (camerele sunt prezente în scena, poziționate simetric, la vedere), lumini și umbre, caractere evidențiate prin spotlight, microfoane, ușoare modificări prin adaos a vestimentației neutre, microfoane, separarea caracterului unic/rebel față de sistemul cu probleme și de grupul conformiștilor etc. Decorul unitar, modular, multifuncțional (sertare și uși încastrate, scaune rabatabile, panouri glisante semnificând distanța dintre oameni), pus în valoare în mod diferit prin videomapping și culoare, este amplasat mult în față (ca personaj colectiv, dar neutru semnificând istoria, pe fundalul căreia oamenii se luptă cu sistemul și, deși întâmpină ostilitate din partea șefilor ori a colegilor, nu se dau bătuți), constituind suportul proiecției și simulând spațiile în care au loc acțiunile scenice; prin proiectarea unor simboluri, sunt delimitate situațiile avute în vedere și se poate urmări cum, de la un moment dat, acestea sunt reluate, nu ca întrebări, ci ca răspunsuri. Actorii sibieni susțin cu brio atât situațiile dramatice, cât și interacțiunea cu publicul.

(Oameni obișnuiți/Common People, un spectacol de: Gianina Cărbunariu, scenografia și video: Mihai Păcurar, muzica: Bobo Burlăcianu, documentare video: Veioza Arte – Tania Cucoreanu & Andrei Ioniță, distribuția: Florin Coșuleț, Mariana Mihu, Ioan Paraschiv, Ofelia Popii, Dana Taloș, Marius Turdeanu, Teatrul National Radu Stanca Sibiu, prezentat în FNT, București, 24 octombrie 2016)

Dana Țabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2016/11/common-people-and-whistleblowers.html