Lecțiile istoriei

În loc de scene, lecții, teatralitate și dramatism actoricesc, storytelling îmbogățit prin mijloace aparținând teatrului documentar (consultarea surselor ce au stat la baza textului, interviul și a declarația publică, în lumina reflectoarelor), decor minimalist (10 scaune, 10 microfoane), costume neutre, totuși inedite (din impermeabil transparent), atmosferă nefirească (fundal voluminos verzui, străbătut de unde proiectate video (banda), sugerând interferențele lumii de dincolo în cea de aici) – cam acestea ar fi datele spectacolului Clasa noastră, primind, în cadrul Galei Premiilor Uniter 2016, premiul pentru ”Cel mai bun spectacol” al anului 2015.

Cele 14 lecții corespund, simbolic, celor 14 staționări de-a lungul Căii Crucii. Inițial copii de școală, apoi oameni în toată firea, protagoniștii sunt polonezi catolici și evrei polonezi. Traumele avute în vedere de piesa lui Słobodzianek sunt: războiul (invazia rusească, invazia nazistă) și masacrul evreilor din Polonia (pogromul din 1941). Clasa noastră e prima piesă care face referire la pogromul de la Jedwabne. Indiferent de religie sau naționalitate, reacțiile umane, ținând de lupta pentru supraviețuire și de instinctul de autoconservare, dar și de simțul dreptății au, inevitabil, atât o latură pozitivă (mișcare de rezistență), cât și una negativă (colaboraționism). Condiția umană se dezvăluie prin ororile istoriei (trădări, crime, violuri, tortură). Acțiunea piesei ne confruntă cu evrei care sunt agenți ai poliției secrete, dar și cu polonezi antisemiți. Aparenta mixtură de reacții și atitudini ale unor oameni confruntați cu situații-limită, fie evrei, fie polonezi, dar mai ales mixtura de trimiteri religioase, nu fac decât să condamne fanatismul religios, acțiunea fără judecată ori din rațiuni pur egoiste. Piesa vorbește despre tragedia destrămării unei comunități, care, de la mici tachinării inocente între colegii de școală, ajunge la faptele cumplite de mai târziu, săvârșite de elevii deveniți adulți.

Lista personajelor ce precedă piesa au data nașterii și data morții înscrise între paranteze, ceea ce ne trimite, prin analogie cu Clasa moartă a lui Tadeusz Kantor, la un ”teatru al morții”, în care caracterele sunt moarte, iar actorii dau curs, într-un tur de forță, poveștii fiecăruia dintre cei amintiți. Costumația și machiajul susțin conceptul regizoral de a folosi actorii pentru a spune poveștile spiritelor celor ce au fost cândva ”Dora (1920-1941), Zocha (1919-1985)… Menachem (1919-1975)…” etc. Odată astfel realizându-se introducerea celor 10 dramatis personae, actorii vor reda dramatic viața eroilor respectivi, din copilărie și până la moarte. În mod paradoxal, spectacolul poate fi considerat un performance, însă actorii nu devin performeri. De altfel, identific o trăsătură a teatrului clujean: dincolo de modernitatea tehnicilor folosite într-un spectacol, actorii joacă foarte teatral. De asemenea, ideea întrepătrunderii dintre lumea celor vii și lumea spiritelor celor morți, poate fi regăsită în mai multe producții de la Teatrul Național Cluj-Napoca.

Structura dialogată a textului este redusă la scurte monologuri și storytelling, plecând de la impactul deosebit pe care acestea din urmă le au asupra cititorului, descriind cu acuratețe crimele. Adresarea din spectacol nu e atât una între protagoniști, cât un têtê-à- têtê tulburător cu spectatorul. Legătura dintre scene e realizată prin momentele corale (vesurile: Marcin Wicha). În spectacol, actorii își joacă personajelor ca și cum acestea ar avea o unică șansă de a-și spune povestea vieții, fiind scoase, pe rând, și în ordinea stabilită de autor, din joc – regizoral, s-a stabilit ca fiecare să își marcheze fruntea cu un cerc negru, desenat cu cretă, și să se așeze în spate, pe un scaun. Până și corul inițial trimite la Clasa moartă, când Kantor însuși era maestru de ceremonii. Acum, dirijorul lotului fantomatic (actorii au fețele vopsite în alb), apariție colectivă în spatele spectatorilor, este Boros Csaba, purtând, mefistofelic, ochelari de protecție împotriva luminii.

Spectacolul urmează cele 14 lecții, de la inocența, uneori crudă, a copiilor, la modalitățile găsite de fiecare, odată adult, pentru a face față atrocităților istoriei. Coleg (de clasă) devine, contextual, o sinonimie ironică pentru semen (aproape). Semnificațiile umane, politico-istorice, religioase, psihologice ale piesei se întrepătrund. Zăbovind asupra acestor lecții ale istoriei, am putea medita asupra următoarelor chestiuni: din prostie, invidie sau alte idiosincrazii, oamenii se unesc, indiferent de religie, naționalitate ori rasă, în jurul unui divertisment facil, frustrările și traumele putând ulterior transforma un copil, dintr-o persoană emoțional-naivă, într-un criminal atroce (cazul Rysiek); pe oameni îi unește uneori incredibil de mult moartea unui dictator, ceea ce îi face mai ușor de manipulat ca masă (moartea Mareșalului); emigrarea a fost considerată mereu o soluție pentru a evada din mijlocul unei catastrofe iminente (cazul Abram); cotropirile pot apărea ca forme de salvare până la proba contrară (deportări, pogrom); oamenii sunt capabili de atrocități în numele unor cuvinte goale (”patrie”, ”onoare”, ”credință”).

Taberele sunt echilibrate, fără părtinire: consecințele alianțelor evreilor cu rușii sau catastrofa rezultată din alianța polonezilor cu naziștii; ipocrizia celor ce trec cu ușurință dintr-o tabără în alta, justificându-și alegerile, faptele reprobabile și ferocitatea sunt incomensurabile (de exemplu, Zygmunt). În război, nu există eroi și nu există martiri cu adevărat, iar monumentele reprezintă memoria petrificată a unor iluzii. Tandre și totodată ironice sunt momentul coexistenței celor vii și a celor morți la nunta lui Władek cu Rachelka, și cel al schimbului de scrisori dintre Rachelka și Abram din final.   

(Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek, traducerea: Cristina Godun, regia: Láslό Bocsárdi, distribuția: Sânziana Tarța/Dora, Irina Wintze/Zocha, Anca Hanu/Rachela, mai târziu Marianna, Cristian Rigman/Jakub Kac, Radu Lărgeanu/Rysiek, Miron Maxim/Menachem, Cătălin Herlo/Zygmunt, Ovidiu Crișan/Heniek, Matei Rotaru/Władek, Ionuț Caras/Abram, Boros Csaba/Dirijorul, decor: Bartha Jόzsef, costume: Kiss Zsuzsanna, muzica și corepetiția: Boros Csaba, video: Cristian Pascariu, Teatrul Național ”Lucian Blaga” Cluj-Napoca, prezentat în FNT 2016, 25 octombrie)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/11/lectiile-istoriei.html