Un spectacol autoreferențial despre muzică

SUNTRACK e un spectacol contextual, montat cu ocazia redeschiderii Teatrului ”Maria Filotti”, având la bază o activitate de cercetare (în arhive și pe teren) a muzicii Brăilei. Luând ca pretext captarea sunetelor Brăilei, regizorul își propune să prindă pulsul orașului, aducându-l pe scenă, în special prin intermediul tinerilor ce se autoreprezintă (chitară – Mihai Jalbă și Doru Ciutacu, voce – Irina Anghel). Muzica este prezentă live sau în filmări, ca atare sau în remixuri, vocal sau instrumental, așa cum o cântă astăzi lipovenii, turcii, armenii ori bulgarii. Scenariul se țese ca o pânză de păianjen în jurul muzicii.

Atunci când nu sunt metateatru (Spectatori, TMT, 2016), spectacolele lui Afrim au tendințe (auto)referențiale. Numai că acum e vorba de un spectacol despre el însuși (cu o amplă rezervă ficțională, desigur) sub forma unui work in progress, sugerând ideile de one-man show indirect și de show din one-person show-uri. Dedublat între regizor și scenarist, între rațiune și simțire, între luciditate și euforie paradoxal însoțită de spleen, Afrim creează două personaje complementare, indicând înspre regizorul de fapt. Alin Florea (Regizorul) susține convingător cele două monologuri ce deschid (”cum aș putea face un spectacol care să placă doar copiilor și nebunilor”) și încheie, circular, periplul seminarativ, semirealist (indicii de problematică socială, posibilitatea schimbării), semiconfesiv (”soarele a revenit, sunetul a dispărut… am rămas doar eu, ca un oraș fără locuitori, ca o arhivă sonoră golită de sunete...”).

Căutător de licurici, dezabuzat și abulic, în pană de idei, Regizorul se exprimă prin elucubrații și jocuri de cuvinte, atunci când nu cade în agonii, alături de ”ursulețul psihedelic”. Scenarista workaholică, în rochia-i ca un curcubeu, finanțată de un soț bogat, mai imaginar decât ea însăși, contracarează fanteziile Regizorului prin lanurile de rapiță. Inventarea caracterului Scenarista (acid, rigid, cu o singură scăpare coregrafică frenetică, fără simțul umorului) e strâns legată de construirea din mers a story-ului afrimian, din replici, polemici, blamări (nu trebuie să devii ca Hitler pentru că ”acum 20 de ani ai picat la Conservator”).

Întâlnim la Afrim două tipologii vizuale: o iconicitate spectaculară emoțional-naturalistă (spațiul scenic încărcat de obiecte, trecut, traume, semnificativ pentru experiențele și psihologia personajelor) și o alta ambientală, light, fresh (presupunând uneori spații onirice ori simboluri). SUNTRACK o readuce pe cea din urmă, într-un spectacol actual, ludic, fluent, pendulând între contraste (exuberanță-melancolie), cum ar fi voioșia tinerilor și pianul lui Godino. Paradoxalul survine printr-o anume disociere a proiecției de acțiunea scenică, trecând fulgurant de la liric la veridic sau de la oniric la autentic. Apoi, prin asocieri neașteptate între abstract și concret (cântecul lipovencei pe imagini de caleidoscop). Din două înregistrări cu caracter de document, una are o tentă socială, iar cealaltă spune o poveste, atent regizată (legătura imagini-voce).

Conferind o perspectivă subiectivă asupra lumii brăilene actuale, spectacolul este dominat de categoria realismului emoțional. Prin proiecții derulate înainte și înapoi, se evocă atmosfera Brăilei de odinioară. Brăila e revendicată astăzi altfel de cultura hip-hop ori de influențele balcanice (manele), însă e recuperată și prin cântece culese de la oameni (surse-martor). Două inserții oniriste au funcția de semnătură regizorală: momentul ce succede dispariției lui Stan, când e căutat de ceilalți prin stuf și visul Regizorului, cu Andrei Moraru și dansatoarele (Alexandra Grosu, Andreea Teodora Colț), o imagine sonoră inedită. Pe tocuri, Andrei e transformat într-un personaj ornamental, în costum tradițional, cu o podoabă capilară florală de proporții, mimând la microfon melodia de arhivă remixată techno, ce va rămâne maintrack-ul show-ului. Dintre mijloacele regizorale, menționez sound-ul nefiresc, amplificat, recuzită ori accesorii ingenioase (”paharul cu picior” de damă, papagalul și morișca, peruca și ochelarii haioși ai Regizorului), dar și folosirea flash-urilor, a clarobscurului, a jocurilor de lumini etc. Comedia e purificată de grotesc, umorul e ghiduș. Ironia (Google search, identitatea Facebook, ceasul de perete Clock) și autoironia nu sunt cinice.

Scenografia e realizată de Irina Moscu: backgroundul plin de stuf, devenind ulterior camera de lucru a Regizorului și Scenaristei glisează înspre scena propriu-zisă, inițial Insula Mare a Brăilei, apoi locul de desfășurare a castingului, iar culisele deschid o ușă în perete. Cel de-al 4-lea perete (separând actorii de spectatori) este (co)mutat. Actorii sunt adolescenții din scenă (Irina, Mihai, Andrei, Ciutacu, Stan) și restul colaboratorilor, iar spectatorii sunt înșiși Regizorul (Alin Florea) și Scenarista (Narcisa Novac). Mai mult, convenția teatrală e pusă în discuție: nu lumea ca teatru, ci lumea în teatru. Actrița Corina Borș face parte grupul adolescenților și e de nedeosebit, actorul Valentin Terente intră în scenă alături de Doamna Nadia (lipoveanca Nadejdia Isac) și cântă, și, nu în ultimul rând, turcul cu mandolina, Nigeari Caramanlâ.

(SUNTRACK. În căutarea sunetului pierdut într-un oraș cu soare, scenariul și regia: Radu Afrim, distribuția: Alin Florea, Narcisa Novac, Corina Georgiana Borș, Valentin Terente, Irina Anghel, Mihai Jalbă, Andrei Moraru, Doru Ciutacu, Florin Stan, Nadejdia Isac, Nigeari Caramanlâ, Alexandra Grosu, Andreea Teodora Colț, scenografia: Irina Moscu, video: Mihai Matei, premiera: 19 septembrie 2016, Teatrul ”Maria Filotti” Brăila, în cadrul Festivalului ”Zile și Nopți de Teatru la Brăila”, ediția X)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/11/un-spectacol-autoreferential-despre.html


foto credits: Maria Ștefanescu