Sic transit gloria mundi: teatru memento mori

Meteorul de Dürrenmatt (1966) este o piesă de teatru cu un presupus caracter autobiografic, care râde de gravitatea lucrurilor, aceasta fiind o atitudine mai adecvată decât încremenirea în solemnitate, admițând că unele chestiuni depășesc puterea de înțelegere a lui homo sapiens. În consens cu dramaturgul, Mihai Măniuțiu formulează un îndemn la înțelepciune, reiterând zicerea sic transit gloria mundi, cu ajutorul versificării inedite a Adei Milea: ”Când ai murit/ Poți să fii liniștit/ Pentru nimeni nu mai contează că ai trăit./ Nu vor mai ști cine-ai fost,/ Toți te vor uita/ Se vor căca porumbeii pe statuia ta.” De la mitul lui Ahașverus, la o parabolă actuală despre gloria trecătoare, trimiterile pot să difere. Ca parte integrantă a unui eseu mai amplu despre vanitas vanitatum, omnia vanitas/ hevel havalim, hakol hevel.

Dincolo de stilistica amestecată – paradoxuri estetice (realism/absurd, comedie și grotesc/candoare), un vag iz de tragedie complet reconvertită în opusul ei, elemente ce trimit înspre rock opera, și kitsch asumându-și un statut estetic în contemporaneitate –, recunoști meditația regizorului ce nu se consideră autor, dar e (autor în artele spectacolului e creatorul conceptului de spectacol), alături de o echipă formidabilă, de la dramaturge (Anca Măniuțiu) sau actori (având aptitudini coregrafice de invidiat, evidențiați prin posturi de rol diferite de cele primite până atunci, evoluând admirabil atât individual, cât și în duete coregrafice dezlănțuite, Cristina König și Marian Râlea, ori în grup pe mișcare scenică ritmică – corul coregrafic din final), la light designer, scenograf, coregraf, sound designer, poétesse-compozitor, formația muzicală (chitară/minichitară, tobe, țambal) etc.

Trei sunt relațiile tematice obsesive ce configurează meditația de fond, care e una parodică (sic!): spectacolul e o meditație parodică despre viață, dragoste și moarte. Și despre relațiile zoe-thanatos, zoe-eros și eros-thanatos. Legăturile dintre viață și moarte, dintre viață și dragoste ori dintre dragoste și moarte sunt concepute sub forma unor inserții de song și band (Armata Salvării) între momente, acestea realizând totodată unitatea constructului spectacular (sunt aproximativ 6 asemenea inserții, dar subiectele se repetă), de aceea plusez pe raporturi, iar nu pe încercările de definire umoristică a fiecăreia dintre cele trei teme, destul de multe și foarte suculente în versurile Adei Milea.

Viața e o inepuizabilă sursă de trufandale pe care nu ajungi să le disfruți pentru că, atunci când să te bucuri de viață, îți amintești că toți oamenii sunt muritori și știi că moartea e inevitabilă (”când să apuci să trăiești și tu, trebuie să mori”). Dragostea înseamnă să fii capabil să te arunci în neant, în necunoscut (”[…] nu te teme că e indecent… merită să riști”). Moartea nu e un impediment în calea dragostei (scena de amor dintre Augusta, soția pictorului Hugo, lipsit de talent, și Wolfgang Schwitter chiar înainte de a muri pentru a … -a oară, scriitor laureat al premiului Nobel, a cărui moarte a fost anunțată la radio la început, dar care revine în apartamentul celor doi pentru a muri și reînvia în mod repetat, sfidând legile naturii și luând în derâdere dogmele, o scenă îmbinând grotescul de situație – amor în pat, pe după tablourile soțului – fâșiile de pânză albe mânjite cu siluete în negru și roșu, pe sub coroane mortuare din plastic, și candoarea de caracter – Claudia  Ieremia, naturală, zveltă, ingenuă, cu atitudine de ștrengăriță).

Songul intonat cu o vitalitate extraordinară și cu o coloratură de soprană rock de Dana Borteanu, întruchipând un personaj cu fața vopsită în alb și negru, analog unei profetese antice, aduce o veste ce te înveselește enorm: ”Moartea îi va lua pe toți, pe toți ceilalți, mai puțin pe tine”. Paradoxul dintre acest intro și acțiunea scenică e bulversant. Credem în miracol? Plecând de la trezirea din moarte clinică a protagonistului, totul se continuă cu o farsă teatrală, un joc de-a moartea și reînvierea, de-a mântuirea prin dragoste. Situațiile devin tot mai absurde. Rând pe rând, toate personajele mor (preotul, pictorul, Augusta, doctorul, soacra etc.), sfârșind simetric, la orizontală, acoperite în fâșiile albe de pânză vopsite cu imagini de schelete. Numai eroul, în ciuda încăpățânării de a muri, nu reușește, ajungând să își pună probleme bizare, pe un ton hazliu, tonul întregului spectacol (”Cine-a murit în locul meu?”; ”O să îmi fie greu/ Să mor și eu în locul meu”). Comedia se hrănește din treceri epuizante între viață, asociată mișcării (scenice), și moarte, asociată încremenirii (recuzită adecvată). 

Acest tip de teatru încearcă să regăsească clipa, acel ”punct” în care instanțele temporale sunt suspendate, prin diverse jocuri cu temporalitatea – prezent dilatat (acțiunile scenice par să anuleze temporalitatea prin bruscarea succesiunii scenelor), trecut comprimat (rememorare dialogată) și reactualizat (reîntoarcerea eroului în apartamentul soților Augusta și Hugo, unde a stat în tinerețe, schimbând ordinea lucrurilor ca în trecut, pregătind terenul pentru a putea muri, rămânând în viață în pofida stăruințelor), viitor redevenind trecut pentru a putea medita ironic despre viață, dragoste și moarte.

Eseul scenic al lui Măniuțiu poate fi considerat teatru memento mori, la aceasta contribuind foarte mult viziunea scenografică, decorul conținând simboluri ale artei vanitas: două ceasuri de proporții și modul în care draperiile de catifea le acoperă/descoperă (moarte-viață), instalațiile din mecanisme de ceas, clopotele mari, funiile ce străbat scena, trapa laterală ca un cavou, desenele cu siluete cadaverice în negru și roșu, de pe pânzele albe, animale împăiate, zone cu natură statică, candelabre cu lumânări, oglindă, fereastra rotundă de sinagogă din zidul ca de templu în ruină.

(Meteorul de Friedrich Dürrenmatt, traducerea: Aurel Buteanu, adaptarea și dramaturgia: Anca Măniuțiu, regia: Mihai Măniuțiu, distribuția: Marian Râlea/Wolfgang Schwitter, Claudia Ieremia/Augusta, Ion Rizea/Marele Muheim, Florin Ruicu/pictorul Hugo Nyffenschwanden, Alecu Reus/preotul Emanuel Lutz, Cristina König/Olga, Călin Stanciu Jr./Jochen, Cătălin Ursu/Profesorul Schlatter, Mirela Puia/Doamna Nomsen, Benone Viziteu/Editorul Koppe, Robert Copoț/Portarul Glauser, Costel Tovarnițchi/Inspectorul Schafroth, Raul Lăzărescu, Ștefan Roman/Polițiști, Dana Borteanu (voce)/Maiorul Frida din Armata Salvării, Sorina Savii (percuție), Bogdan Cotârță (chitară)/Membri în Armata Salvării, scenografia: Adrian Damian, muzica originală și versurile cântecelor: Ada Milea, coregrafia: Vava Ștefănescu, light design: Lucian Moga, sound design: Sebastian Hamburger, asistent de regie: Cristina Dumitru, Teatrul Național ”Mihai Eminescu” Timișoara, 23 octombrie 2016, FNT București)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/11/sic-transit-gloria-mundi-teatru-memento.html