Sărbători fericite!

 Happy Christmas!

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2016/12/sarbatori-fericite.html

O alternativă la un spectacol de sezon: Interviul

Regizorul basarabean Emil Gaju a mai montat la Sala Studio a Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” în ultima perioadă a anului, uneori chiar spectacole de sezon, cu evidente trimiteri la Crăciun sau Anul Nou (Iarna dragostei noastre, 2015). De data aceasta, însă, dat fiind că teatrul ieșean se afla la un moment festiv (pe 16 decembrie s-au sărbătorit 200 de ani de la prima reprezentație a unei piese în limba română, 120 de ani de la inaugurarea clădirii și 175 de stagiuni, printr-un spectacol-colaj, reunind scene din producții reprezentative, de succes), nu s-a mai optat pentru un spectacol de sezon.

Am remarcat preferința lui Emil Gaju pentru farse teatrale, quiproquo-uri, scenarii cu anticipare de situații, care, în cazul de față, uimesc, deși scenografia oferea toate indiciile încă de la început (fotografiile cu renumita actriță – personajul, în care o recunoaștem pe Catinca Tudose/Tamara, deși aproximativ trei sferturi din spectacol e susținut de Georgeta Burdujan/Tatiana, în rolul surorii celebrei actrițe – personajul, confundată de Lena/Alexandra Bandac cu fosta soție a lui Platonov, Tamara Leonidovna). De aceea, titlul original al piesei de teatru era potrivit: De-a șoarecele și pisica. Din aproape în aproape, încercând să își protejeze familia de investigația intrusei (ziarista care s-a dat drept înlocuitoarea maseuzei), Tatiana află lucruri cutremurătoare: propria ei soră a înșelat-o cu soțul ei Serghei Andreevici, acum decedat, iar cel pe care îl credea nepotul ei este, de fapt, fiul soțului ei.  

Din modul în care curge scenariul, se observă faptul că dramaturgul ucrainean Alexandr Mardan are o predilecție deosebită pentru scenariul de film, lucru pe care spectacolul nu reușește să-l surprindă. Chiar dacă regizorul jonglează cu teatrul de anticipație sub aspectul menționat anterior, iar jocul celor trei actrițe acoperă perimetrul micii săli, acțiunea scenică e destul de statică, iar  didascaliile sunt respectate cu o strictețe nepotrivită cu teatrul contemporan; filonul filmic nu reprezintă nici măcar un deziderat. În schimb, intriga izbutește să captiveze, să capteze atenția, cu atât mai mult cu cât regizorul folosește jocuri de lumini, accentuând ori punctând anumite momente, un fond muzical variat (de la muzică de relaxare, la rock), și o distribuție formată din trei actrițe din generații diferite, având stiluri, aptitudini și experiențe de rol distincte. Repetată de câteva ori, melodia The Show Must Go On (Queen) e bine aleasă, cu trimitere la farsa teatrală în cauză, totodată o lecție de viață.

Interviul este un spectacol de caractere, evidențiind în mod special potențialul, dar, mai ales, stilul diferit al celor trei actrițe: talent discret, nu exploziv (Georgeta Burdujan), dorința de a se face remarcată (Catinca Tudose), momentul căutărilor febrile, dar fructuoase (tânăra actriță Alexandra Bandac are mari emoții la premieră, dovadă că e o perfecționistă). În configurarea personajelor sale, regizorul incită actrițele să își pună în joc propriul caracter, dar, culmea, și opusul acestuia, acestea lansându-se uneori pe contre-emploi. În acest sens, Emil Gaju mărturisește că ”pe tot parcursul spectacolului (…) se schimbă personajele cu rolurile, cu unghiurile de vedere”. În mod inspirat, o oglindă de proporții e plasată într-o laterală a scenei: personajele, actorii trec adesea prin fața ei și se privesc în unele momente, dar și o parte din sala de spectacol e prinsă de reflexie. ”Înșelăciunea o poți ierta, trădarea nu”, până în momentul când înțelegi că diferența dintre cele două nu mai e importantă, că cineva contează ori poate că doar momentul de viață e prielnic pentru a învăța să ierți. Și împuști tabloul cu ”mieluța cu ochi de lup” (astfel încât nu mai moare nimeni), și mergi mai departe. Dramatismul monologului inițial, redat de Georgeta Burdujan, și reluat în câteva moduri diferite de Catinca Tudose, se descarcă abia la final. 

Alexandra Bandac interpretează o tânără ziaristă fără scrupule, care crede că ipocrizia și șantajul pot fi moduri de a-ți apăra dragostea; ea decide să lupte pentru relația cu fiul căsătorit al Tamarei Leonidovna prin realizarea unui material care să dezvăluie detalii secrete din viața familiei. Georgeta Burdujan o interpretează pe Tatiana, sora Tamarei, însă ca și cum nu ar fi persoana confundată. După apariția Catincăi Tudose în scenă, și după ce Georgeta Burdujan își scoate masca cosmetică, rolul acesteia din urmă suferă doar ușoare modificări, deși nici până atunci nu jucase ca și cum ar fi Tamara (cumva, confuzia este lăsată la vedere, spectatorului nu i se întinde nici un fel de plasă, dar, cu toate acestea, un anumit simț regizoral al unei subtile răsturnări de situație se întrezărește). În fine, Catinca Tudose o interpretează pe adevărata Tamara.  

Georgeta Burdujan știe să puncteze cu dramatism temperat, realist sau cu umor pasajele jucate, și are generozitatea de a-și pune în valoare partenera de scenă, aflată la început (Alexandra Bandac). Caracterial, cele două surori (Tatiana și Tamara) sunt la antipozi (onestitate, delicatețe sufletească versus ipocrizie, tipul femeii care disimulează aproape perfect realitatea în fața celorlalți; modestie și bun-simț versus ostentație și nevoia de a epata; profunzime, înțelepciune versus superficialitate, jucând misterul unor secrete bine păstrate de-a lungul anilor; temperanță versus impulsivitate); în mod similar rolurilor, actrițele au energii umane diametral opuse. Catinca Tudose are un rol ceva mai consistent decât cu alte ocazii, dându-mi senzația că a început să se maturizeze ca actriță, dar are încă foarte multe inegalități (pe care le-am putea pune și-n seama schimbărilor de stare ale personajului interpretat, de la ascunderea cu nepăsare ori cu stăpânire de sine a realității, la mici variații și izbucniri de tonalitate, odată ce e confruntată cu adevărul propriului trecut), sfârșind prin a se juca pe sine, de la modul de râde forțat și nevrotic, la nerăbdare.

   

(Interviul de Alexandr Mardan, regia: Emil Gaju, distribuția: Georgeta Burdujan/Tatiana, Catinca Tudose/Tamara, Alexandra Bandac/Elena, scenografia: Alina Dincă Pușcașu, premiera: 17 decembrie 2016, Sala Studio, TNI)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/12/o-alternativa-la-un-spectacol-de-sezon.html

Festivalul Teatrului Ludic în trei spectacole

Teatrul Ludic continuă tradiția organizării Festivalului Internațional de Teatru ”Zilele Teatrului Ludic”. Anul acesta, festivalul a avut loc între 6 și 10 decembrie 2016, găzduind, în sălile de la Casa de Cultură a Studenților Iași sau la Casa de Cultură a Municipiului Iași ”Mihai Ursachi”, spectacole ale unor companii independente din țară (Iași, București, Focșani, Alba Iulia sau Cluj-Napoca) sau din străinătate (Germania, Italia, Spania sau Lituania), implicând trupe de teatru de la liceele ieșene ori de la Palatul Copiilor. Publicul-țintă al festivalului îl reprezintă studenții și liceenii, însă, în realitate, au participat iubitori de teatru de toate vârstele. În festival, a fost prezentată o varietate de tipologii teatrale: spectacole-lectură, recitaluri dramatice, poeme scenice, spectacole de teatru-dans, teatru de pantomimă, comedie, dramă, teatru clasic, modern, absurd, contemporan, adaptări etc. Protagonistul festivalului a fost regizorul Aurel Luca, ale cărui producții artistice au putut fi revăzute cu acest prilej. Voi avea în vedere doar trei dintre spectacolele din programul festivalului, în ordinea vizionării lor.

Margarita de Mara Zalite (Teatrul din Centrul Cultural Anykščiai Lituania) este un spectacol de teatru de amator, excesiv de dramatic, făcând uz de o multitudine de soluții regizorale (recuzita scenică e ingenioasă – zarurile hazardului, inițiala numelui lui Faust pictată cu vopsea roșie, reprezentând sângele, candele aprinse, sugerând căința, nevoia de a obține iertarea etc., însă cromatica în roșu-alb și negru devine apăsătoare). Cartea (Faust) este prezentă pe scenă, iar avocatul își construiește (pseudo)pledoarie după (pseudo)pledoarie, atunci când o vizitează pe Margareta în închisoarea unde ispășește o pedeapsă de 25 de ani, scoțând din servietă cartea în format mare, cu coperțile roșii, și citind din aceasta. În zadar încearcă Margareta să se justifice, orice explicație devine inutilă, avocatul arătându-se neînduplecat ca un veritabil avocat al acuzării, iar nu ca unul al apărării. Întreaga spiță feminină, de la Eva (sau de la Lilith, mai degrabă) devine vinovată. Și Margareta e vinovată, iar calvarul ei e angoasant și istovitor. Un personaj enigmatic, care la începutul spectacolului avea în brațe o cușcă cu doi hamsteri cu care se juca, îmbrăcat în roșu, purtând o haină de piele lungă neagră pe deasupra, este întruchiparea lui Mefisto, dar și a laturii mefistofelice a lui Faust. Margareta se face vinovată de o iubire fatală, care o duce la pieire. Margareta e o fată frumoasă, dar săracă, orbită de strălucirea aurului și a bijuteriilor, care are un episod amoros cu Faust, și e condamnată pentru dragostea ei.

Crimă pe strada Uranus (Teatrul Liber Imago Cluj-Napoca) este o adaptare după textul omonim al lui Vlad Zografi, în regia lui Robert Filipaș, jonglând cu distincția dintre autor real și autor moral, de pildă în cazul unei presupuse crime. Personajele poartă numele unor scriitori din literatura română, numai că unii seamănă cu respectivii, iar în schimb, alții nu; în rest, doar numele coincid, dar nu și profilul, profesia ori înfățișarea. Acest aspect face ca spectacolul să devină extrem de haios, într-un decor auster, exclusiv prin jocul actorilor, uneori șarjat, alteori moderat teatral. Povestea captivează prin umorul suculent al textului inteligent și prin intriga mai mult decât a unui roman polițist. Sub aparența căutării autorului crimei de pe strada Uranus, se construiesc personaje, se joacă teatru, tinerii actori se simt formidabil și își câștigă publicul de partea lor. E un spectacol care se adresează cu precădere elevilor de liceu care ar putea dori să găsească și altceva în spatele numelor scriitorilor despre care învață (Hortensia Papadat-Bengescu, Otilia Cazimir, Alexandru Macedonski, Zaharia Stancu, Calistrat Hogaș, Urmuz), trecând de un spectacol de teatru plin de haz, dar și de miez, la o cercetare riguroasă a biografiilor scriitorilor, separând ficțiunea din piesă de realitate, încercând să descifreze de ce un anumit nume dezvăluie sau ascunde identitățile anumitor autori. Cu alte cuvinte, se ajunge astfel la caracteristicile care definesc tipul de teatru practicat de trupă: ironia, pasajele repetate, interpretările simultane, firescul, dar și teatralitatea.

Bonnie & Clyde (Compania de Teatru-Dans ”Microbis” din Sibiu) este un spectacol de teatru-dans coordonat de coregraful Hugo Wolff, în care protagoniștii sunt studenți talentați. Spectacolul aspiră cu extrem de multă demnitate și ajunge la profesionalism prin modul în care regizorul trupei își alege echipa de dansatori, prin atenția acordată luminilor și muzicii, prin legătura scenelor și coerența dramaturgiei. E un teatru de cabaret, cu accente hiperrealiste și atenție la detalii. Spectacolul are o anume încărcătură simbolică (fata costumată pe jumătate în bărbat, pe jumătate în femeie, sugerând legătura indestructibilă dintre cei doi protagoniști care mor împreună), dar trimite, totodată, la actualitate (o lume pestriță, confuză, ipocrită fiind etalată prin fața spectatorului). Totul este cât se poate de viu și de antrenant, scenele se succed fără cusur, în maniera în care coloana sonoră e impecabil realizată începând cu Dead Can Dance și trecând prin stiluri variate, bine mixate. Chiar dacă există stridențe de culoare, acestea sunt de bun-augur, iar calitățile dansatorului din rolul lui Clyde sunt realmente de invidiat.  Costumele contribuie foarte mult la estetica spectacolului. Momentele coregrafice lirice dintre cei doi protagoniști sunt la fel de reușite ca cele realiste, absurde sau grotești de grup. Întrebarea crucială la care spectacolul încearcă să răspundă este: Ce tip de lume i-a făcut pe cei doi să comită jafuri și crimele reprobabile în ochii unei societăți corupte și ipocrite? Nu cumva lumea lor seamănă incredibil de mult cu lumea noastră?

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/12/festivalul-teatrului-ludic-in-trei.html

A tempest in a teapot or a storm in a teacup?

Cea mai recentă premieră cu Furtuna de la TNI e teatru german ca stil, conceput din nevoia de a construi un Shakespeare care să nu preia atât din tradiția punerilor în scenă anterioare (lucru care se practică în Occident, venind cu soluții dintre cele mai neobișnuite cu condiția să fie altfel), cât din problemele de ordin sociopolitic la ordinea zilei (naufragiații sirieni, politicienii români corupți, abuzurile lui Putin împotriva disidenților – trei exemple menționate chiar de Christina Paulhofer). Spectacolul e irelevant pentru ce-ar fi vrut să le transmită Shakespeare contemporanilor săi, dar ar putea deveni relevant pentru ceea ce intenționează să ne transmită regizoarea de origine  română.

Un spectacol actual interesează pentru că problemele ne aparțin. Imboldul de a monta această piesă l-au dat zapping-ul (impus de un accident) pe canelele TV din România și un brainstorming cu actorii, prin repetiții, privind lumea contemporană globalizată, în intervalul dintre est și vest. Filonul interpretării politice poate proveni de la Shakespeare, Furtuna fiind și o reflecție despre putere. Uneltirea ducelui Milanoului, Antonio împotriva regelui Neapolelui, Alonso o reiterează pe cea inițială împotriva lui Prospero. Cea a majordomului bețiv Stephano parodiază primele două comploturi. În schimb, în mizanscenă burlescul este accentuat, meditațiile grave despre natura umană sunt ocolite, se sfidează voit logica de compunere a personajelor, iar contrastele și corespondențele dintre situații nu urmează geometria shakespeariană.

Politizarea discursului teatral nu e transpusă într-un construct forte. Viziunea regizorală scindată este (auto)parodiată de Prospero (Călin Chirilă), ”forță motrice” și prezență dramaturgică în piesă, autor cvasidemiurgic în spectacol. Ieșirile din convenția teatrală sunt realizate în două moduri: prin improvizație (dirijată) sau prin tehnici ale detașării (camera de filmat, microfoane), fără ca detașarea să fie contrabalansată prin implicare. Apreciez cum e organizată distribuția, compozițiile regizorale și atenta dirijare a gesturilor actorilor. Însă între actualizarea puternică a mizanscenei și felul cum sunt conduși regizoral actorii se instalează un paradox. Între noutatea abordării piesei și modalitatea de rostire a replicilor, inside-urile personajelor, controlarea meticuloasă a gesturilor (în special, a celor implicând mâinile) apare lipsa de concordanță.

Luând în calcul muzica, implicând sound de fond, coloană sonoră variată (de la rock la hip-hop, de la liric la electrizant) sau proiecțiile diverse (abstracte sau figurative, ca niște frecvențe de unde, aproape science-fiction, în timp real, cu actorii/personajele din scenă), se ajunge la un abis estetic. Fragmentaritatea conceptului regizoral nu indică un teatru postmodern, postdramatic, ci, mai degrabă, un neoavangardism costumat în teatru german actual. Poate și din cauza unora dintre mijloace, pe care cultura teatrală le-a înmagazinat ca pe niște déjà-vu-uri (contre-jour, pânze albe, plase etc.). Decorul e format în cea mai mare parte din forme rectangulare și rotit cu ajutorul turnantei, aducând în joc simboluri (hexagoane) și punând la lucru imaginația spectatorului (volumele platonice). Folosirea turnantei trimite înspre scena renascentistă in-the-round, când comportamentul celor din sală era observabil, iar în zilele noastre poate fi tratat ca act estetic, fie acesta unul kitsch, comic, grotesc sau realist. Contrastul instalat între decor și recuzita casnică e de bun-augur.

Feminismul regizoarei transpare și în alte ocazii: în roluri masculine sunt distribuite actrițe. Dacă în teatrul elisabetan, femeilor le era interzis să joace, tineri băieți fiind angajați pentru rolurile feminine, acum se întâmplă exact invers (bufonul Trinculo e jucat de Pușa Darie, iar turbulentul Stephano de Petronela Grigorescu, în roluri noi și costume la modă, cu voaletă și tot dichisul). Feminism și, în același timp, ironizare a sa: compozițiile actoricești sunt savuroase (bătrânul înțelept Gonzalo devine, odată cu Ada Lupu, o divă siliconată, yoghină, sexy și elementară, posibil lucrând într-o multinațională, poate chiar invitata unei emisiuni TV despre biz, primită cu wow de făuritorii de rating). Modul cum sunt construite sau modificate personajele, ba chiar spectacolul în întregul său, scoate în evidență actorii atât individual, cât și în dublete scenice (Trinculo-Stephano, Antonio-Sebastian/ Radu Homiceanu-Horia Veriveș, ultimii doi efeminați și formând un cuplu haios). Între demon și demiurg, eliberând sau legând prin magie ori blestem, împărțind penitențe ori iertări, Călin Chirilă este un actor în plină glorie. Delu Lucaci face figură din ce în ce mai bună la scenă mare, acompaniind confesiunea lui Prospero din scena tată-fiică, și intrând într-un duet scenic reușit cu Ionuț Cornilă (un Ferdinand ceva mai punk). Daniel Busuioc și Radu Ghilaș (Alonso) sunt prezențe actoricești vizibile, dar pasagere. Doru Aftanasiu (Caliban) e distribuit, în sfârșit, într-un rol diferit de cele cu care s-a obișnuit (de data aceasta, e un gangster primar, aspirant la răsturnarea raportului stăpân-sclav). Andrei Sava este excepțional în Ariel (dansul lui Ariel, imponderabilitatea mișcării scenice, elasticitatea și suplețea corporală, voce live, stăpânirea de sine, echilibrul interior, dobândite ca actor, perfect conștient de valoarea sa). E salutară noua postură de coregraf, în care o regăsim pe talentata Camelia Dilbea.  

(Furtuna de William Shakespeare, traducerea: Francisca Solomon, regia: Christina Paulhofer, distribuția: Călin Chirilă/Prospero, Andrei Grigore Sava/Ariel, Doru Aftanasiu/Caliban, Ionuț Cornilă/Ferdinand, Delu Lucaci/Miranda, Pușa Darie/Trinculo, Petronela Grigorescu/Stephano, Ada Lupu/Gonzalo, Horia Veriveș/Sebastian, Radu Homiceanu/Antonio, Radu Ghilaș/Alonso, Daniel Busuioc/Șeful de echipaj, dansatori: Alexandra Vieru, Adnana Bolea, Ana Maria Fasolă, Iulia Dolinschi, Andreea Olaru, Mariana Dumitrache, decor: Jan Steigert, costume: Lili Wanner, muzica originală: Sylvain Jacques, coregrafia: Camelia Dilbea, premiera: 4 decembrie 2016, Sala Mare, TNI)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/12/a-tempest-in-teapot-or-storm-in-teacup.html

Prin vis în FNT

Prin vis este un spectacol de dans aparte (un teatru filmic – dans) convulsiv, frenetic, având o puternică încărcătură traumatică și subliminală, care desfășoară, prin coregrafie, muzică, proiecție video și text, idei despre spațiu, timp, intervalul dintre viață și moarte, sincronicități, corporalitate, raportul interioritate-exterioritate, siguranță afectivă, profesională, opoziția timp subiectiv-timp obiectiv etc. Miza este, cred, abandonul total, proiectarea propriei vieți în fantezia spectacularului, în forma unor regăsiri identitare de ordin estetic, dar și pierderea de sine în fața temporalității care și-a ieșit din matcă (rememorez aici fabuloasa zicere hamletiană – ”The time is out of joint”).  Mai mult, au loc reîntâlniri cu eroi care nu mai sunt, dar continuă să respire prin noi (figuri celebre, cum ar fi dubla Marilyn Monroe), se ironizează fin miturile Hollywood-ului, au loc demistificări, se produc imagini în oglindă, cu efect de bumerang. Trecutul personal este proiectat dinspre trecutul impersonal, pierderea de sine e la fel de inevitabilă ca și regăsirea.

Parcursul este inversat. Dinspre un accident de automobil, perceput prin consecințele cele mai evidente, extrem de realiste (mașina albă lovită – element de decor masiv, acaparând spațiul scenic, accidentații – imobili pe capotă, sângele naturalist și vopseaua frustă), dar transpus, contrastant, într-o atmosferă ireală.  Înspre accidentații în cârje, purtând genunchiere, vizibil marcați, insuflați de o energie neobișnuită, prinși într-un ritm coregrafic demențial, susținut prin light design de ultimă oră și mijloace tehnice de efect. Ei nu sunt decât aparent morți, iar apoi, tot aparent, din ce în ce mai vii. Întâmplările accidentaților dislocă nu doar sensul temporal, ci însăși distincția dintre ”viu” și ”mort”, dintre lumi (cea de aici, cea de dincolo), direcția temporală, așa-zis corectă, dinspre trecut înspre viitor. Parcursul spectacolului este, în același timp, circular, revenindu-se în final la imobilitatea inițială.

În același timp grav și ludic, întinzând la maximum coarda emoțională a spectatorului, dar având și pasaje de umor autentic, spectacolul e într-o formă excelentă, pliindu-se impecabil pe formula coregrafică. Actorii de la TNTm se dovedesc dansatori nemaipomeniți, au o mobilitate de invidiat, și conving într-un spectacol de dans marca Frenák. Ei se exprimă în primul rând prin dans ori limbaj al semnelor (există chiar și un moment de folosire explicită a limbajului surdo-muților). Textul este înregistrat și redat ca și cum ar fi vorba de backing vocals; coloana sonoră este valorificată la intensitate mare, de aceea, ca pentru a compensa perfecțiunea artificialului, playback-ul nu numai că nu este simulat, ci e la vedere. Vocile înregistrate sunt folosite de Frenák alternativ sau contrapunctic. Sonorizarea (muzica mai tare decât înregistrările vocilor), dar și impactul vizual al imaginilor din scenă, inclusiv proiecțiile, fac în așa fel încât textul să acționeze direct asupra subconștientului. Sesizăm scenariul aproape ca atunci când suntem la limita dintre veghe și somn, sau poate în stare de reverie, de aceea evenimentele scenice dobândesc contururi onirice sau profilul unui delir (sunete, culori, întâmplări scenice sincopate, acțiuni și vorbe aproape de neînțeles, inexplicabile, (anti)personaje-enigmă, în prim-plan o relație indescifrabilă, trecută prin mai multe voci, corpuri modulându-se între viață și moarte, și o multitudine de stări, emoții sfâșietoare, dar și surâsuri din străfunduri, surprinzând, șocând). Proiecțiile video sunt la fel de sugestive și de variate ca muzica (de la clasică, la electronică, tatonând în special zona pop-rock, fără limite), adecvate întregului. Numai că regizorul-coregraf construiește imagini scenice atât de convingătoare, încât umbresc clipurile video.

Reunind imaginile scenice construite într-un tot dinamic, contrastând cu fragmentarea și ambiguitatea story-ului, se ajunge la limbajul coregrafic original folosit de Pál Frenák, influențat de cinematografie (în spectacole precum InTimE sau The Hidden Men), dar în special în k.Rush, despre care s-a spus că ar promova o mișcare scenică de tip cinematografic și o coregrafie filmică. Acest tip de limbaj coregrafic filmic este utilizat și în Prin vis, care este simultan o poveste și o antipoveste, o piesă, dar și o antipiesă. Am în vedere faptul că textul nu e unitar, în ciuda unei compoziții coregrafico-imagistico-sonore foarte bine articulate. Îmi bazez trimiterile ionesciene pe faptul că scenariul vizează absurdul, bizarul, într-o doză considerabilă: furtul vocii femeii care și-a pierdut fiul – din scena cu folosirea limbajului surdo-muților; invadarea reportericească în intimitatea tinerilor, ale căror cadavre au fost găsite decapitate într-o cameră de hotel, cerându-le să-i relateze cum au murit; bărbatul îmbrăcat într-o mantie din floarea-soarelui, din cap până-n picioare, și care se dezbracă în semiobscuritate (”This world is crazy”). Absurdul acesta e de-a dreptul grotesc sau cutremurător, sau ilar. Nu e vorba de o bizarerie detașată, ci de una care implică emoțional spectatorul.

     

(Prin vis, texte de Mátyás Varga, traducerea: Judit Reinhardt,  regia, coregrafia, spațiul scenic și costume: Pál Frenák, distribuția: Laura Avarvari, Cătălin Ursu, Mara Opriș, Alina Ilea, Daniela Bostan, Luminița Tulgara, Călin Stanciu Jr., Raul Lăzărescu, Ionuț Iova, Răzvan Ciocoi, ilustrația muzicală: Atilla Gergely & Levi Norman, light design: János Márton, ilustrația video: Atilla Hajas, asistenți coregrafie: Erika Vasas, Atilla Gergely, regizor tehnic: Judit Reinhardt, asistent costume: Monica Grand, Teatrul Național ”Mihai Eminescu” Timișoara, prezentat în Festivalul Național de Teatru, București, 25 octombrie 2016)

  Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/12/prin-vis-in-fnt.html