Prin vis în FNT

Prin vis este un spectacol de dans aparte (un teatru filmic – dans) convulsiv, frenetic, având o puternică încărcătură traumatică și subliminală, care desfășoară, prin coregrafie, muzică, proiecție video și text, idei despre spațiu, timp, intervalul dintre viață și moarte, sincronicități, corporalitate, raportul interioritate-exterioritate, siguranță afectivă, profesională, opoziția timp subiectiv-timp obiectiv etc. Miza este, cred, abandonul total, proiectarea propriei vieți în fantezia spectacularului, în forma unor regăsiri identitare de ordin estetic, dar și pierderea de sine în fața temporalității care și-a ieșit din matcă (rememorez aici fabuloasa zicere hamletiană – ”The time is out of joint”).  Mai mult, au loc reîntâlniri cu eroi care nu mai sunt, dar continuă să respire prin noi (figuri celebre, cum ar fi dubla Marilyn Monroe), se ironizează fin miturile Hollywood-ului, au loc demistificări, se produc imagini în oglindă, cu efect de bumerang. Trecutul personal este proiectat dinspre trecutul impersonal, pierderea de sine e la fel de inevitabilă ca și regăsirea.

Parcursul este inversat. Dinspre un accident de automobil, perceput prin consecințele cele mai evidente, extrem de realiste (mașina albă lovită – element de decor masiv, acaparând spațiul scenic, accidentații – imobili pe capotă, sângele naturalist și vopseaua frustă), dar transpus, contrastant, într-o atmosferă ireală.  Înspre accidentații în cârje, purtând genunchiere, vizibil marcați, insuflați de o energie neobișnuită, prinși într-un ritm coregrafic demențial, susținut prin light design de ultimă oră și mijloace tehnice de efect. Ei nu sunt decât aparent morți, iar apoi, tot aparent, din ce în ce mai vii. Întâmplările accidentaților dislocă nu doar sensul temporal, ci însăși distincția dintre ”viu” și ”mort”, dintre lumi (cea de aici, cea de dincolo), direcția temporală, așa-zis corectă, dinspre trecut înspre viitor. Parcursul spectacolului este, în același timp, circular, revenindu-se în final la imobilitatea inițială.

În același timp grav și ludic, întinzând la maximum coarda emoțională a spectatorului, dar având și pasaje de umor autentic, spectacolul e într-o formă excelentă, pliindu-se impecabil pe formula coregrafică. Actorii de la TNTm se dovedesc dansatori nemaipomeniți, au o mobilitate de invidiat, și conving într-un spectacol de dans marca Frenák. Ei se exprimă în primul rând prin dans ori limbaj al semnelor (există chiar și un moment de folosire explicită a limbajului surdo-muților). Textul este înregistrat și redat ca și cum ar fi vorba de backing vocals; coloana sonoră este valorificată la intensitate mare, de aceea, ca pentru a compensa perfecțiunea artificialului, playback-ul nu numai că nu este simulat, ci e la vedere. Vocile înregistrate sunt folosite de Frenák alternativ sau contrapunctic. Sonorizarea (muzica mai tare decât înregistrările vocilor), dar și impactul vizual al imaginilor din scenă, inclusiv proiecțiile, fac în așa fel încât textul să acționeze direct asupra subconștientului. Sesizăm scenariul aproape ca atunci când suntem la limita dintre veghe și somn, sau poate în stare de reverie, de aceea evenimentele scenice dobândesc contururi onirice sau profilul unui delir (sunete, culori, întâmplări scenice sincopate, acțiuni și vorbe aproape de neînțeles, inexplicabile, (anti)personaje-enigmă, în prim-plan o relație indescifrabilă, trecută prin mai multe voci, corpuri modulându-se între viață și moarte, și o multitudine de stări, emoții sfâșietoare, dar și surâsuri din străfunduri, surprinzând, șocând). Proiecțiile video sunt la fel de sugestive și de variate ca muzica (de la clasică, la electronică, tatonând în special zona pop-rock, fără limite), adecvate întregului. Numai că regizorul-coregraf construiește imagini scenice atât de convingătoare, încât umbresc clipurile video.

Reunind imaginile scenice construite într-un tot dinamic, contrastând cu fragmentarea și ambiguitatea story-ului, se ajunge la limbajul coregrafic original folosit de Pál Frenák, influențat de cinematografie (în spectacole precum InTimE sau The Hidden Men), dar în special în k.Rush, despre care s-a spus că ar promova o mișcare scenică de tip cinematografic și o coregrafie filmică. Acest tip de limbaj coregrafic filmic este utilizat și în Prin vis, care este simultan o poveste și o antipoveste, o piesă, dar și o antipiesă. Am în vedere faptul că textul nu e unitar, în ciuda unei compoziții coregrafico-imagistico-sonore foarte bine articulate. Îmi bazez trimiterile ionesciene pe faptul că scenariul vizează absurdul, bizarul, într-o doză considerabilă: furtul vocii femeii care și-a pierdut fiul – din scena cu folosirea limbajului surdo-muților; invadarea reportericească în intimitatea tinerilor, ale căror cadavre au fost găsite decapitate într-o cameră de hotel, cerându-le să-i relateze cum au murit; bărbatul îmbrăcat într-o mantie din floarea-soarelui, din cap până-n picioare, și care se dezbracă în semiobscuritate (”This world is crazy”). Absurdul acesta e de-a dreptul grotesc sau cutremurător, sau ilar. Nu e vorba de o bizarerie detașată, ci de una care implică emoțional spectatorul.

     

(Prin vis, texte de Mátyás Varga, traducerea: Judit Reinhardt,  regia, coregrafia, spațiul scenic și costume: Pál Frenák, distribuția: Laura Avarvari, Cătălin Ursu, Mara Opriș, Alina Ilea, Daniela Bostan, Luminița Tulgara, Călin Stanciu Jr., Raul Lăzărescu, Ionuț Iova, Răzvan Ciocoi, ilustrația muzicală: Atilla Gergely & Levi Norman, light design: János Márton, ilustrația video: Atilla Hajas, asistenți coregrafie: Erika Vasas, Atilla Gergely, regizor tehnic: Judit Reinhardt, asistent costume: Monica Grand, Teatrul Național ”Mihai Eminescu” Timișoara, prezentat în Festivalul Național de Teatru, București, 25 octombrie 2016)

  Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2016/12/prin-vis-in-fnt.html