A vedea, a privi, a înțelege

Complet alb este un proiect de teatru senzorial, o experiență inedită cu spectatorii,  prima dramatizare a Eseului despre orbire de José Saramago din România, o premieră națională. Începe ca un spectacol de teatru contemporan obișnuit și continuă cu o instalație de cuvinte și sunete amplificate (senzații auditive), senzații olfactive, tactile, gustative, în mijlocul căreia spectatorii, având ochii acoperiți, devin protagoniști. Dacă la început povestea se desfășoară în fața spectatorului, ulterior actorii sunt reconvertiți în mijlocitorii unei experiențe, căreia nu i te poți sustrage, fiind captat de iureșul ei. După ce, în prima parte, proiecțiile video și jocul teatral al actorilor frapaseră vizual publicul, în cea de-a două parte, sala este asediată și prinsă în miezul poveștii. Lucrurile despre care afli că se petrec constituie povestea, iar aceasta e dublată prin mirosuri, lovituri în scaun, zgomote, umbre în mișcare întrezărite prin legătura neagră ce îți acoperă ochii. Conștientizarea poveștii ca atare exclude posibilitatea ca experiența să devină una traumatică, rămânând la nivelul unui scenariu cu sens. Din când în când, pe parcurs sau la final, survin succinte explicitări teatrale, revenindu-se pentru scurt timp la experiența vizuală, pentru a puncta o idee sau a sublinia un anumit pasaj la care s-a ajuns.

O întreagă comunitate este lovită de orbirea albă, o epidemie pe care autoritățile încearcă în zadar să o țină sub control. Cei opt protagoniști ajung în carantină, într-un spațiu insalubru. Lupta pentru supraviețuire, pentru mâncare, pentru dominare este acerbă. Ca aproape întotdeauna, cei ce nu văd supraviețuiesc mai ușor. Orbirea și vederea sunt termeni analogi pentru conștiință, luciditate sau înțelegere. Povestea e o alegorie. Cu cât o situație rămâne neînțeleasă, cu atât e mai simplu pentru cineva să o depășească. Sondarea profunzimilor lucrurilor îl fac pe om mai nefericit. Soția doctorului (Andreea Darie) este singura care poate vedea. Ea se dedică ajutării aproapelui. După ce scapă din azilul unde au fost internați, cei doi soți își oferă casa ca adăpost colegilor de suferință. O microcomunitate profund atașată de principiul iubirii aproapelui se formează, culminând cu dragostea dintre bărbatul fără un ochi și femeia ușoară (Cătălin Mîndru, Andreea Enciu), susținută de adaptarea unui fragment din Cântarea cântărilor. Dezumanizarea și insalubritatea sunt lăsate în urmă, cei opt comportându-se ca o familie extinsă, extrem de unită. Îi unesc atât catastrofa generală (molima orbirii), cât și suferințele prin care au trecut împreună (abuzurile, absența posibilității de a-și satisface nevoile de bază, privind hrana, igiena, dar și nevoile de siguranță, nevoia de intimitate ș.a). Animalizarea și abrutizarea în condiții de viață precare conduc la situații în care crima, adulterul, diminuarea moralității sunt consecințele directe ale unei vieți primare.

Regizorul își plasează actorii pe scaune înalte, de bar, iar fiecare scenă se desfășoară dramatic, cu actorii implicați în respectivele scene, restul întorcându-se cu spatele, fiind astfel scoși din roluri. Publicul este așezat în același spațiu cu actorii, înconjurat de pereți din pânză albă, pe care se proiectează video străzi sau apartamente. Începutul detaliază motoul romanului din Cartea sfaturilor (”Dacă poți vedea, privește…”), spectatorul fiind prins ca într-o plasă de magia proiecțiilor abstracte. Ulterior, cu ochii acoperiți, va deveni protagonist, fiindu-i solicitate toate simțurile, mai puțin cel vizual. Având imaginație și capacitate de empatizare, spectatorul participă la evenimentele din sală, trecând prin stări contradictorii, dar atât de greu de separat: amuzament-gravitate, dar, mai ales, veselie-tristețe. Spiritul ludic face cu putință aventura fără precedent, la limita dintre uman și patologic sau dintre umanitate și animalitate, fără ca gravitatea să stânjenească deloc capacitatea omului de a amuza.

Deși de vârste diferite și având experiențe de rol diferite, actorii sunt aduși la un numitor comun: toți sunt tineri, dedicați, profesioniști. Andreea Darie are compoziții foarte atent lucrate. Alexandru Dobinciuc este degajat, dar la fel de profesionist. Ancuța Gutui e dramatică și serioasă, la fel prezentându-se și Theodor Ivan. Ovidiu Ivan poate fi provocat de partiturile grave, deși e mai înclinat înspre comedie și externalizarea rolurilor. Cătălin Mîndru e și el înclinat înspre comedie și improvizație, ceea ce nu înseamnă că nu poate susține partituri intense. Daniel Onoae e, de asemenea, temeinic. Iar Andreea Enciu a evoluat foarte mult, fiind extrem de dinamică și jucând bine. După ce i-am identificat, odată legați la ochi, îi recunoaștem după voce. Vocile lor sunt ferme, pătrunzătoare, convingătoare. 

       

     

 (Complet alb, scenariul de Ana-Maria Nistor după José Saramago, traducerea: Mioara Caragea, conceptul și regia: Octavian Jighirgiu, distribuția: Andreea Darie. Alexandru Dobinciuc, Andreea Enciu, Ancuța Gutui, Ovidiu Ivan, Theodor Ivan, Cătălin Ștefan Mîndru, Daniel Onoae, voce: Emil Coșeru, muzică și sound design: Ana Teodora Popa, Teodor Maxim, regie tehnică: Alexandru Amargheoalei, concept video: Andrei Cozlac, asistență video: Marian-Mina Mihai, identitate vizuală: Rică Asanache, un proiect finanțat de Primăria Municipiului Iași prin Programul Anual de Finanțare Nerambursabilă, destinat proiectelor culturale propuse de organizațiile nonguvernamentale din Municipiul Iași, Sala Mare a Consiliului Local Iași, 28 ianuarie 2017) 

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2017/02/a-vedea-privi-intelege.html