Frilensăr la Fix

Frilensăr grupează un număr de tineri actori independenți care au decis să creeze și să crească împreună. Trupa, coagulată în jurul lui Daniel Chirilă, care semnează textele tuturor producțiilor și imaginează parcursul momentelor scenice, a plecat de la Iași și a intrat în atenția bucureștenilor, montând și jucând la Teatrul LUNI de la Green Hours. Având nostalgia anilor de studenție, când lucrau împreună după cursuri, din nevoia de a experimenta altceva decât putea oferi o facultate de profil, și având avantajul unei candori neosificate în cadrul unei trupe de teatru instituțional, unde manierismele tind să acapareze sclipirea și să o închidă în tipare, fără a face rabat de la jocul actoricesc profesionist, cu mijloace scenografice minimale, evoluând în permanență ca actori, fără pretenții de regie profesionistă, Frilensării se delimitează de orientări, tipologii, etichete. Ei pun între paranteze atât teatrul de repertoriu, cât și pe cel independent. Dublând astfel ironia prin autoironie: ”Îmi place teatrul, la teatru… pe teatru, lângă teatru…” (personajul Doctorul din Mioritza, interpretat într-o compoziție puternică de Loredana Cosovanu). Parcă pentru a o lua mereu de la capăt, încercând să evite plafonarea, de pe pozițiile unor actori care joacă brici.

Am aflat cu stupoare că spectacolul Mioritza era examenul de master al lui Tiberiu Enache, însă comisia nu au dat curs invitației de a-și examina masterandul (stăpân pe sine, capabil de compoziții diferite, grave ori comice, cu exercițiu pe mișcare scenică și teatru fizic, dinamic, ingenios, calități în folosirea mijloacelor teatrului contemporan, voce și instrumente muzicale live). Și atunci încep să îmi explic neoavangardismul specific trupei, procesele intentate, printre rânduri, profesorilor care refuză să își îndrume studenții, lăsându-i în voia sorții. Iată că soarta a fost de partea Frilensărilor, care au făcut figură bună la Teatru Fix.

 Frilensării practică un teatru al revoltei îndreptate împotriva formelor împietrite ale teatrului, explorând formule teatrale, colaborând armonios. De aici, buna sincronizare a echipei pe scenă și, până la urmă, performanțele individuale ale actorilor din trupă. Frilensării par mai curând adepții unui teatru fără mesaj sau ireductibil la un mesaj unic, care prinde prin energia pe care actorii o acumulează și degajă, și nu atât prin subiectul ambiguu ori fragmentar. Momentele scenice sunt separate prin heblu poate prea generos, deși de cele mai multe ori justificat (vocea lui Daniel Chirilă live, introducând termeni, personaje, scene, ca-n Mioritza; creare de suspans, ca-n finalul spectacolului Once Upon). Se lucrează cu mijloacele la vedere. Adesea, sunt cele cu care membrii trupei au intrat în contact de-a lungul experienței lor, dar apar și unele foarte interesante, datorate minimalismului impus teatrului independent (luminile și sunetul reglate pe loc, din scenă, mixerul fiind la actori, în Once Upon). Uneori tehnica expozitivă merge cam departe, explicitând evidențe. De aceea, aș spune că un spectacol marca Frilensăr este alegerea perfectă pentru ca publicul de bar să descopere teatrul simplu, dar bine jucat, iar nu ca o chestie elitistă ori alambicată.

De fapt, teatrul celor de la Frilensăr se dejoacă și se reinventează în fața ochilor ca o farsă trecută prin experiențele teatralului, devenind antifarsă. Teatrul este deconstruit și regăsit prin asumarea unor estetici ale ridicolului, ironiei, dizgrațiosului în compoziții actoricești rezistente, pe lângă care poți trece cu ușurință pentru că așteptările sunt dirijate, ca-ntr-o farsă, spre elementele hazlii ori poznașe, și redirecționate, ca în antifarsă, spre tragicomedie, reinterpretarea miturilor, un teatru pentru actori și spectatori, de calitate. În afara acestei justificări, construcția spectaculară, deși asimetrică (scene, personaje, un concept-cheie pentru fiecare scenă, ca în Mioritza), dramatismul ori teatralitatea actorilor, pe de o parte, și pretențiile de antiteatralitate, pe de altă parte, ar putea intra în contradicție, deoarece mijloacele folosite sunt destul de convenționale la ora actuală, cu tot cu mișcare scenică, mișcare corporală, slow motion.

În Mioritza, mitologia tradițională este reinterpretată și transpusă în termenii tragicomici ai teatrului contemporan (mitul eroului slab de înger, mitul cuplului reunind temperamente opuse, pendulând între reticență și show, mitul divinității plictisite și al diavolului infatigabil, mitul lui Doctor Faustus investigând nemurirea, limitele suportabilității la români, natura umană, mitul părintelui care-și ucide copilul etc.). Sunt foarte curajoși și inteligenți Frilensării atunci când observă că lumea nu s-a schimbat prea mult în ultimii 2000 de ani, constatând că ”lumea moare” spiritual și că aceasta ”are nevoie de un suflet nou”. În Once Upon, ultimul și poate cel mai interesant spectacol al trilogiei ce reinterpretează povești și mituri românești (începând cu Mălăieș în Călcăieș), tragedia și comedia sunt delimitate de o graniță subtilă. Monologul Loredanei Cosovanu reprezintă o mostră de teatralitate, iar orchestra celor 5 voci, acompaniind-o antitetic, deține cel mai mare număr de instrumente muzicale, de la chitară, instrumente de suflat și diverse percuții, pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc într-un asemenea spectacol. E incredibil cât de mult au crescut acești tineri actori, cum au ajuns să manevreze instrumentarul tehnic și să stăpânească instrumentele muzicale, ce compoziții actoricești elaborate pot reda, natural (Alina Mîndru) sau prin lucru cu sine (Loredana Cosovanu), în mod foarte ludic.  

(Mioritza, distribuția: Loredana Cosovanu, Alina Mîndru, Dumitru Georgescu, Tiberiu Enache, Once Upon, distribuția: Loredana Cosovanu, Alina Mîndru, Claudia Chiraș, Ovidiu Cosovanu, Daniel Chirilă, Tiberiu Enache, producții Frilensăr și Teatrul LUNI de la Green Hours, texte de Daniel Chirilă, muzica: Ovidiu Cosovanu, Teatru Fix din Iași, 10 și 11 februarie 2017) 

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2017/02/frilensar-la-fix.html