Care e secretul unui spectacol pentru copii?

Am văzut destule spectacole pentru copii, unele regizate de oameni care au făcut asemenea spectacole toată (sau aproape toată) viața, altele făcute de regizori debutanți, iar altele semnate de regizori de succes din peisajul teatral românesc, dar care s-au îndreptat o dată sau de câteva ori, la propunerea anumitor teatre, înspre montările pentru copii. Și îmi pun problema următoare: care e secretul ca un spectacol pentru copii să fie reușit?

În ciuda faptului că am putea răspunde, având în vedere factori diferiți, cred că un spectacol pentru copii are succes atunci când, culmea, nu se adresează exclusiv copiilor. Cu cât publicul-țintă nu este strict delimitat, spectacolul tinzând să se adreseze unui public fără vârstă, universal, cu atât spectacolul poate fi considerat mai reușit. Acest lucru se poate însă realiza prin metode diferite: prin piesa aleasă să fie montată, tematică sau subiect, prin nivelul de accesibilitate al dramatizării, prin jocul actorilor, prin modalitățile teatrului contemporan (muzică, mișcare scenică sau coregrafie, scenografie ingenioasă), astfel încât să captiveze orice tip de public și toate categoriile de vârstă.

Spre exemplificare, aș aduce în discuție spectacolul Cel mai mare Gulliver, în regia lui Alexandru Dabija. Subiectul (povestea puștiului care dorea să crească, iar ulterior nu reușește să își folosească măreția decât în mod negativ, nefiind responsabil de consecințele faptelor sale, axându-se pe mici interese imediate, fără a avea o privire de ansamblu asupra oamenilor și a lucrurilor cu care intră în contact) și mijloacele prin care povestea este pusă în scenă sunt perfect echilibrate. Actorii care cântă live, varietatea instrumentelor (chitară, percuții), profesionalismul tinerilor care orchestrează distribuția formată din mânuitorii de păpuși sunt modalități prin care orice subiect depășește nivelul conceptual, adresându-se în mod direct publicului, replicile devenind refren, creând dependență. Folosirea unor marionete cu coarde, adaptate la tehnica Bunraku, și extinderea tehnicii pentru manipularea decorului reprezintă o alegere inspirată. La fel de inspirată găsesc proiectarea păpușilor pe fundal atât din motive de efect scenic, cât și din motive de ordin practic, pentru a crea o bună vizibilitate. Fără a ascunde pe cei ce mânuiesc păpușile sau decorul, ulterior mânuitorul păpușii ieșind la rampă ca actor. Acest lucru, alături de folosirea muzicii live, contribuie la constituirea unui raport direct, de tipul eu-tu, între mai micii sau mai marii spectatori, dincolo de alegorie. De la muzică la mișcarea scenică, se imprimă întregului construct spectacular un ritm extrem de antrenant. Un aspect pozitiv mi se pare și acela că echipa este diversă, venind din zone diferite ale teatrului, având diferite experiențe artistice, și, cu toate acestea, reușind să dea fiecare ce are mai bun din sfera de interes care îl/o reprezintă cel mai bine. Din acest motiv, spectacolul nu e doar antrenant, amuzant și captivant, ci și extrem de fresh.

Scenografia lui Adrian Damian este în acord cu conceptul exprimat mai sus privind simularea unei adresări directe înspre public, prin crearea unor cratere în scenă, făcând posibilă vizualizarea actorilor, interpreți și în același timp mânuitori de păpuși. Decorul este la nivelul unei machete astfel încât raportul dintre păpuși și oameni înalți devine cel dintre pitici și giganți. Deoarece copilul se transformă într-un uriaș, actorul care mânuise până atunci păpușa Matei este adus în scenă, înlocuind păpușa în acțiunile scenice. Abilitatea actorilor de a juca, de a lucra cu marionete, de a interpreta songuri live și de a se înscrie într-o scenografie a personajelor ce o dublează pe cea a obiectelor de decor sunt calitățile absolut convingătoare ale sibienilor din spectacolul de la Gong.  Uneori, cu mijloace destul de simple și la îndemână (nori albi de vată, copăcei din staniol, marea dintr-o folie acoperind întregul decor), manevrate cu dexteritate, se obține maxim de efect. Microcosmosul construit pe scenă pare macheta unei lumi fantastice, dar personajele (păpușile) sunt actualizate astfel încât să reprezinte caractere credibile, unele absurde (vaca vorbitoare), urbane (mama) sau rurale (bătrânica în port popular și cu accent ardelenesc), reprezentanții unor lumi diferite (tradițional versus emancipat, responsabil versus inconștient).

De cele mai multe ori, spectacolele pentru copii ascund o morală. Acest lucru nu lipsește din spectacolul de față, fără ca accentul să cadă pe educația morală – grandoarea trebuie întotdeauna dublată de echilibru moral pe măsură; cu cât ești mai mic/mărunt îți permiți să te lăfăi în patul lui Procust, adică luxul de a nu gândi pe cont propriu, de a prelua prejudecățile celorlalți și ale tuturor, însă oamenii cu adevărat mari (nu doar adulți, nu doar înalți/voinici, acestea fiind simple alegorii) trebuie să aibă un simț al răspunderii direct proporțional cu măreția pe care și-au dorit să o atingă în plan social sau în orice alt plan. Latura educativă este implicită celei de divertisment de foarte bună calitate. Aș dori să mai semnalez dramatizarea eficientă, versificările simpatice, dar și comicul de limbaj.

(Cel mai mare Gulliver după Gellu Naum, regia: Alexandru Dabija, muzica: Ada Milea, scenografia: Adrian Damian, dramatizare: Leta Popescu, Păuși: Oana Micu și Tiberiu Toitan, distribuția: Lucia Barbu, Barbara Crișan, Daniela Dragomir, Gabriela Mitrea, Angela Páscuy, Claudia Stühler, Hansel Andrei, Paul Bondane, Charlie Fălămaș, Adrian Prohaska, premiera: 2 octombrie 2016, Teatrul pentru Copii și Tineret Gong Sibiu) 

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2017/02/care-e-secretul-unui-spectacol-pentru.html

photo credits: Adi Bulboaca