Invitație la eșafod

Spectacolul are ca punct de plecare romanul omonim al lui Vladimir Nabokov. Momentul punerii în scenă este foarte bine corelat cu motivele principale ale romanului și cu prezentul. Dacă la data apariției, Invitație la eșafod anticipa experiențele totalitare marcante ale secolului al XX-lea, acum poate fi receptat ca un produs cultural, de o incontestabilă valoare estetică, dar care nu trezește nici o emoție. Având deja exercițiul lucrului cu absurdul din opera lui Franz Kafka, regizorul Ion Sapdaru construiește o lume de clovn, pe modelul ”toată lumea contra unuia singur”, într-un spațiu teatral de un grotesc ireversibil, asociind condamnarea din Procesul și decapitarea din Invitație la eșafod. Deși Nabokov însuși a susținut că scrierile lui Kafka nu îi sunt familiare, Sapdaru scoate în evidență, prin propriul parcurs scenic, o dezvoltare ornamentală a geometriei kafkiene.

Prin același spațiu al celulei de închisoare (elementul central al decorului, la care se adaugă backgroundul și lateralele) se frăsuie personajul principal, Cincinnat C., și se perindă personajul colectiv simbolic (societatea). Pentru a stabili prăpastia dintre protagonist și ceilalți, intervin două registre diferite ale jocului actoricesc: Adrian Marele (Cincinnat C.) este dramatic, foarte expresiv și își interiorizează intervențiile scenice, în timp ce restul actorilor au roluri exterioare, emfatice, fiind vopsiți în alb pe față și machiați ca niște clovni. Găsesc foarte sugestiv faptul că protagonistul e singurul ce umblă desculț prin rumeguș, toți ceilalți având încălțări cum nu se poate mai haioase. Singura punte de legătură dintre protagonist și ceilalți o reprezintă gardianul Rodion (Dumitru Florescu). Demarcând granița îngroșată în spectacol dintre umanitate și dezumanizare, interpretarea lui Dumitru Florescu face trecerea între dramatismul personajului principal și celelalte personaje construite excesiv, dar oarecum schematic. Dintre cei ce îi reprezintă pe ceilalți, cel mai mult ies în evidență Radu Ghilaș (Avocatul) și Dumitru Năstrușnicu (Monsieur Pierre). Prestațiile lor sunt pregnant individualizate.

Radu Ghilaș are sprâncenele creionate, arcuindu-se bizar și marginile gurii prelungite în jos (clovnul trist), contribuind la grimase interesante atunci când personajul său îi joacă feste deținutului. Procesul însuși este o mascaradă, deoarece atât procurorul, cât și avocatul pledează pentru execuție. Incertitudinea în care se află în permanență protagonistul este jucată printr-o perplexitate dezabuzată. Acesta nu știe data când urmează să fie decapitat. Motivele condamnării trimit circular înspre ceilalți ca niște păpuși de neînțeles. Umilirea condamnatului face parte din procesul unei execuții lente, la care e supusă mai întâi conștiința, apoi ceea ce îl făcea diferit de restul (scrisul). Vizita familiei, sărbătorirea ultimei zile, introducerea călăului ca fiind un nou coleg de celulă constituie farse absurde, având rolul de a-l prinde pe protagonist în păienjenișul nonsensului, deturnându-l de la ocupația sa de bază (a observa cu luciditate și a relata în scris) și confiscându-i astfel demnitatea.

Ca și Radu Ghilaș, Dumitru Năstrușnicu aduce în scenă un personaj caricatural. Acesta este construit din mici detalii vestimentare (pantofii roșii cu vârful disproporționat), din gesturi și din acțiuni exagerate, foarte multe elemente de limbaj corporal completând portretul călăului infantil și inadaptat, căruia toată lumea îi face pe plac, doar pentru că ar putea refuza să își îndeplinească misiunea funestă. Înainte de decapitarea propriu-zisă, asistăm la o minireprezentație dată de călău. Fie că e vorba de o marionetă de proporții din pânză, pe care își probează îndemânarea, fie că e vorba de un banal tertip folosind cărțile de joc, călăul clownish are nevoie de maximum de atenție, simpatie și aplauze.

Spectacolul nu e lipsit de momente comice, numai că, odată prins de atmosfera grotescă, nu se mai poate reveni. Tabloul dezumanizării grotești poate contamina spectatorii încă de la început sau pe parcurs. Intenția e aceea de a plasa spectatorul de partea victimei, de aici unele adresări directe către sală chiar din start (în cazul procesului, adresarea către public este evidentă). Cu toate acestea, nu cred că se ajunge nici la participare emoțională la drama condamnatului și nici la vreo senzație de copleșire. Tabloul cu naturile-i statice derizorii, subliniate de actori, își bazează grotescul pe absurd și pe ridicol (castronul cu piersici ce poate fi manevrat cu totul, păianjenul de plastic). Situații întregi sunt construite pe această bază absurdă a grotescului. Cele mai evidente fiind vizita rudelor cu schițele în mâini, îndoliate deja, celebrarea zilei fatidice cu tort, lumânări numerice și coifuri, momentele și secretele de cuplu ale celor doi soți. Cele mai comice momente (Avocatul căutându-și febril butonul și aerele puerile ale lui Monsieur Pierre) pot fi explicate (tulburare obsesiv-compulsivă și megalomanie) ori reduse la cinism pur sau inconștient. Absența oricărei comunicări între cele două lumi (a protagonistului și a celorlalți) deschide ușa absurdului deplin. 

(Invitație la eșafod după Vladimir Nabokov, traducerea, dramatizarea și regia: Ion Sapdaru, distribuția: Adrian Marele, Dumitru Năstrușnicu, Radu Ghilaș, Irina Răduțu-Codreanu, Daniel Busuioc, Anne Marie Chertic, Sorin Cimbru, Dumitru Florescu, Iuliana Budeanu, Francisc Bucur, Radu Mihoc, scenografia: Alina Dincă-Pușcașu, asistenți de regie: Francisc Bucur și Radu Mihoc, schițe: Petre Sapojnic, premieră pe țară, premiera: 21 februarie 2017, Sala Uzina cu Teatru, TNI)  

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2017/02/invitatie-la-esafod.html