Povestea păsării fără cuib

Ada Lupu scrie scenariul plecând de la monodrama inițială, care a câștigat premiul I la concursul de dramaturgie din cadrul festivalului de monodrame de la Bacău de anul trecut, iar împreună cu regizoarea Iris Spiridon concepe un one-woman show, care reflectă propriile-i obsesii, visuri, decepții ori speranțe, de la macii care apar peste tot (coperta caietului, diademă, modelul casetei) la asumarea unei libertăți absolute sau la căutarea permanentă a tatălui – tânjind după punctul arhimedic care să-i confere stabilitate în haosul existențial. Personalitatea Adei Lupu, cândva interesată de modeling, scriind versuri cu rimă naivă și atingând coarda sensibilă a oamenilor, se regăsește în spectacol. Dedublată pe de o parte între rațiune și simțire, iar pe de altă parte între viață reală și viață imaginară, protagonista este pe rând copil sau adult. Stările interioare ale personajului (Cristina) se obiectivează într-o ipostază distinctă (Cristi). O ipostază aparte a personajului este și prietenul imaginar din copilărie (Copilul Mare), a cărui moarte poetică și suprarealistă semnifică pierderea inocenței.

Spectacolul se construiește în intervalul dintre poem ludic și gravitate ori dintre candoare dezarmantă și maturitate vinovată și seacă. Costumația protagonistei amestecând elemente vestimentare de adult (ciorapi albi cu bandă adezivă) cu elemente specifice vestimentației copiilor (șosete trei sferturi cu fundițe roșii) sugerează împletirea dintre ingenuitate și frivolitate. În plus față de monodrama prezentată la concursul de dramaturgie, Ada Lupu a compus versurile pentru trei songuri, dedicate iubitului mamei Cristinei (care devine iubitul timpuriu al protagonistei), poetului de la cenaclul de poezie cu care experimentează o nouă aventură amoroasă și copilului care creștea în ea îngrijorător de mult, în timp ce ea se micșora în jurul copilului ei (ca și cum o foame teribilă l-ar fi făcut să mănânce din corpul mamei sale). Songurile sunt un fel de creepy lullabies (cântece de leagăn înfiorătoare) a căror prezentare în fața publicului este de efect. În cazul unuia dintre songuri, Ada Lupu propune un mod inedit de rapping pe muzică rock.

Într-un decor minimalist și o atmosferă ușor psihedelică datorită jocurilor de lumini și universului sonor, Ada Lupu alege să spună Povestea păsării fără cuib, având evidente note autobiografice, cu detașarea solicitată de dedublări (sensibilitate-rațiune, candoare-maturitate, real-imaginar), dar și cu un inevitabil impact emoțional. Armonizând prin prestația artistică ipostazele personajului său (Cristina, Cristi, Copilul), Ada Lupu sondează profunzimile propriului subconștient, făcând cu rapiditate trecerea între voci, stări de spirit contradictorii și registre diferite. Cu aceeași rapiditate, ea parcurge etapele definitorii din viața unei femei al cărei profil urmează modelul mamei sale, dar face apel la imaginație în portretizarea acesteia. Zeci de ani sunt trecuți în revistă cu o viteză amețitoare, reușitele profesionale, aventurile, căsătoria, copilul, trădarea suferită, încercarea de refacere a vieții etc. acumulându-se, sporind suspansul și intensitatea conflictului interior, menținând vii atenția și interesul privitorului. Pe măsură ce viața construită imaginar și scenic evoluează, decorul se îmbogățește prin câteva elemente (rame foto cu imaginea actriței sau cu imaginea mamei din viața reală). Această schiță a unei vieți posibile trimite spre un crez al actriței: ”Așa sunt eu. Mă cam grăbesc. Totul mi s-a-ntâmplat repede”.

În multe rânduri, ca atunci când explică titlul spectacolului, Ada Lupu are în vedere copilăria personajului ei. Cuibul era făcut din picioarele mamei Cristinei în cadă, pentru a-i face loc atunci când se îmbăiau împreună. Ulterior, semnificațiile s-au extins, chiar dacă în continuare cuibul trimitea la nevoia de afecțiune sau stabilitate în pofida unei dorințe de libertate imposibil de limitat. Între aceste două extreme (nevoia de echilibru și dorința de libertate) se dizolvă în nefericire Copilul Mare și se consumă existența imaginară a femeii în care s-ar fi transformat protagonista. Pentru ca la final să o regăsim din nou copil, în mijlocul obsesiilor de la început (ploaia, umbrela, ”bărbatul atât de înalt”), negând destinul femeii din imaginație (vizita finală e cel mai probabil una la un sanatoriu, în orice caz un loc unde nimeni nu și-ar dori să se afle, pentru că musafirul intră pe ușa din spate ca să nu fie văzut). Teama de eșec, de propria imaturitate afectivă (pendularea între mai mulți daddies care îi făceau cadouri și o plăceau, fără să o iubească sau care doreau un copil ca ea, dar nu cu ea), nevoia de siguranță afectivă (mascată de o instabilitate exacerbată), căutarea figurii paterne, nevoia de protecție circumscriu și întrețin climatul emoțional.

Bazat pe o anticipație de proporții, scenariul revine în cele din urmă la datele de la început, revelând între timp câte ceva despre personajul expus prin interacțiune cu publicul, redarea poveștii, atmosferă vizuală și sonoră. Montând la limita dintre spectacol pentru copii și spectacol pentru adulți, regizoarea aduce povestea în zona ei de interes, care coincide cu zona de interes a Adei Lupu, și contribuie foarte mult la modul în care actrița realizează gesticulația de finețe și în același timp de precizie a personajului său.

(Povestea păsării fără cuib de Ada Lupu, cu Ada Lupu, regia: Iris Spiridon, concept scenografic și univers sonor: Iris Spiridon și Ada Lupu, premiera: 21 aprilie 2017, sala Uzina cu Teatru, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” Iași)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2017/04/povestea-pasarii-fara-cuib.html

Rovegan

Bunica unei familii de români săraci e lăsată să moară în bucătăria de vară, în timp ce familia acesteia, neavând bani de medicamente, ascultă muzică tare pentru a nu-i auzi gemetele; mamele își lasă copiii pradă depresiei și pleacă în străinătate să câștige bani pentru familie; copiii cresc cu bunicile, nu au rezultate la învățătură, iar fetele se vând în Italia sau se căsătoresc în țară de timpuriu. Sunt doar câteva situații de viață cutremurătoare direct legate de tema migrației din cauza sărăciei, dezbătută în Rovegan.

Structura alegorică a scenariului ia ca punct de plecare ”Capra cu trei iezi”, rescriind-o în cheie contemporană. Personajele sunt aduse mai aproape de subiectele abordate: mama capră, nevoită să-și ofere serviciile de ”badanta” la Roma (Mihaela Teleoacă), iedul mijlociu, transformându-se în capră, descoperind avantajele noului statut de femeie întreținută în casa italianului în vârstă (Valentina Zaharia), iar iedul cel mic, renunțând la visurile de a participa la olimpiadă, asumându-și o viață comună în România (Silvana Negruțiu). Actrițele au roluri multiple, individualizându-se prin compoziții provocatoare și solicitante, care necesită folosirea tuturor resurselor și a abilităților sau făcând să vibreze la unison lamentarea corului mamelor.

Catinca Drăgănescu își face simțită prezența în spectacol prin mijloacele regizorale puternice la care recurge: îmbinarea storytelling-ului și a dramatizării propriu-zise, succedându-se la mică distanță, construind alegoria ca umbrelă pentru teme delicate, interpretarea emoțională, la care se adaugă sincronizarea vocală sau coregrafică a celor trei actrițe, generând un comic amar. Coloana sonoră vie se află în disonanță intenționată cu subiectul extrem de grav pentru România actuală sau cu jocul dedicat al celor trei. Astfel că problemele intervin surprinzător, realizând un colaj între momentele teatrale jucate și cele redate prin storytelling pe ritmuri pop, de muzică clasică sau rock. În acest mod, regizoarea își creează propriul context, contrastând cu așteptările, iar orice altă  asociere despre cum se aude, simte sau vede spectacolul devine superfluă.

Interpretarea participativă a celor trei partenere de scenă se îmbină cu imersiuni în universul spectatorului, adresarea directă implicându-l în lumea spectacolului. Actrițele se pliază cu dezinvoltură și talent nu numai pe rolurile principale, ci și pe cele secundare ori pe simplele intervenții din scenă pentru recrearea contextului sonor (de exemplu, plânsetul bebelușului în timp ce iedul mijlociu se străduiește să își construiască și vândă imaginea pe internet). Din când în când, prezența auditivă a lupului emerge din cântecul mamei capră, unde termenul ”bani” s-a inserat în mod abuziv, sau chiar din sporovăiala sau behăitul celor două capre ducând o viață decentă în Italia, semnificând o viață amenințată de prezența constantă a răului care poate lua diverse forme, de la sacrificarea armoniei familiale pentru bani la vinderea de sine cu același scop.

Printr-o incursiune video în lumea satelor din județul Vaslui și interviuri cu soți, bunici și copii rămași în țară, viața unor oameni foarte apropiați de natură și instincte, deciși să se adapteze la mediul social nefavorabil, ni se dezvăluie. Dintre animalele domestice întâlnite, capra atrage atenția regizoarei-dramaturg prin capacitatea de adaptare la mediu. Supranumită ”vaca omului sărac”, capra poate crește chiar și în condiții ostile, este vioaie și extrem de interesată de tot ceea ce se întâmplă în jurul ei, având capacitatea de a utiliza tot ceea ce se găsește în jurul ei. Este rumegătoare, iar dacă nu are unde paște se poate hrăni și cu furaje. Laptele de capră este foarte căutat pentru conținutul bogat în vitamine și minerale, reprezentând 2% din producția mondială de lapte. Până la vârsta de patru luni, iezii primesc același tip de hrană. Apoi, crescătorul trebuie să selecteze iezii și să-i separe în două grupe: iezii crescuți pentru carne ce urmează a fi sacrificați și iezii opriți pentru creștere. Enunțuri comune, de manual sau enciclopedie ajung să facă parte din scenariu și ascund/revelează problematica gravă. Metafora care stă la baza spectacolului e una neobișnuită, atrăgând atenția asupra unei situații aparte. Cum îi alege destinul pe acești oameni nevoiți să plece în străinătate și să se sacrifice pentru o viață decentă?

Expusă la intemperii sociale și confruntată cu o migrație externă masivă, România nu oferă un viitor satisfăcător cetățenilor ei. Conform estimărilor statistice, la fiecare 5 minute și 27 de secunde un român alege să emigreze. În prezent, peste 2,5 milioane de români trăiesc în afara teritoriului țării. Din cauza condițiilor de trai nesatisfăcătoare, aceștia sunt forțați să își caute locuri de muncă în străinătate, departe de familie. Cele mai expuse sunt mediul rural și mediul urban sărac. Migrația externă afectează populația tânără între 18 și 24 de ani. Dar și populația cu vârste cuprinse între 22 și 35 de ani, provenind din clasa de mijloc, absolvenți de studii superioare. La limita dintre documentare și ficționalizare, Rovegan aduce destinele acestor oameni reduși la cifre și statistici în lumina reflectoarelor, căutând să găsească punctele lor comune cu viețile celor din sala de spectacol.

(Rovegan, text și regie: Catinca Drăgănescu, distribuția: Mihaela Teleoacă, Silvana Negruțiu, Valentina Zaharia, muzica: Alexei Turcan, video și documentare: Alexandra Dinca, Vlad Bîrdu, Ionuț Popescu, coproducție Asociația Arena și Centrul de Teatru Educațional Replika, spectacol prezentat în cadrul Go West. Platformă de teatru și dezbatere, un proiect cofinanțat de AFCN, Teatru Fix, 11 aprilie 2017)

 Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2017/04/rovegan.html

Teatrul sibian în Microstagiunea BRD Scena9

Microstagiunea BRD Scena9 aduce în atenție cele mai noi producții ale Teatrului Național ”Radu Stanca” din Sibiu. Cu acest prilej, specificul teatrului sibian se dezvăluie. În primul rând, teatrul sibian este orientat înspre montările unor regizori tineri sau care includ în distribuție studenți, masteranzi, absolvenți sau pe noii angajați ai teatrului (Noah și floarea de turn sau Rocky Horror Show). Foarte mulți tineri au șansa să joace pe o scenă profesionistă, devenind un partener egal al colegilor deja afirmați; în acest sens, TNRS cultivă tinerele talente, susținând tinerele valori și cultura tânără.

În al doilea rând, teatrul sibian este profund ancorat în actualitate prin montări de text contemporan și prin tematică: dependența de droguri și încercarea de reabilitare eșuată în plan social, posibilă în plan personal, în Noah și floarea de turn; problema familiei în societatea contemporană, de la aspecte ale familiei disfuncționale, la mult disputatul subiect al familiei tradiționale, în Familii; analiza prin intermediul spectacolului a conceptului de fidelitate în diferite contexte absurdo-tragicomice, de la grotesc la tragic, în Sărbători fericite; exploatarea muncitorilor din țările est-europene Europe de Vest, în Vorbiți tăcere?. Teatrul sibian este perfect contemporan prin tipologiile teatrale abordate (tragicomedia, teatrul documentar, musicalul), cultivând și valorificând înclinațiile tinerilor pentru mijloacele teatrului de astăzi (dans, song, travesti etc.).

În al treilea rând, teatrul sibian faptul garantează egalitatea șanselor, încurajează coexistența în armonie a tuturor grupurilor etnice, împotriva discriminării de orice fel și manifestă deschidere spre interculturalitate, multiculturalitate și plurilingvism. Deși variate prin tematică ori estetică, propunerile teatrale sunt extrem de vii și încurajează interacțiunea cu publicul. Publicul-țintă fiind în egală măsură unul deschis, nonconformist, participativ. Sunt invitați să monteze regizori care lucrează excelent cu actorul (Cristian Juncu), având deja un renume pentru modul în care reușesc să facă din spectator un element social activ (Gianina Cărbunariu), aducând în discuție subiecte curajoase, de mare forță (Eugen Jebeleanu), alături de regizori care s-au afirmat peste hotare (Cosmin Chivu) sau de colegii lor sibieni (Viorel Rață).

Concret, Microstagiunea BRD Scena9, la a patra ediție anul acesta, desfășurată între 30 martie și 1 aprilie, a venit cu o ofertă de cinci spectacole, diferite prin tematică, tipologie și stil, dintre care trei premiere oficiale: Noah și floarea de turn, Familii, Sărbători fericite (premieră), Rocky Horror Show (premieră) și Vorbiți tăcere? (premieră).

Noah și floarea de turn  (în regia lui Viorel Rață, avându-i în distribuție pe Cristina Blaga și pe Cristian Timbuș) este un spectacol al Facultății de Litere și Arte, preluat de TNRS. Cristina Blaga și Cristian Timbuș s-au remarcat în Antisocial de Bogdan Georgescu, un spectacol care a avut un amplu turneu prin țară. Cristina Blaga este sigură pe sine și energică, iar Cristian Timbuș reușește să transpună foarte bine corporal, prin mimică și gestică stresul, stânjenirea și dezechilibrele emoționale ale personajului său.

Rocky Horror Show – în regia lui Cosmin Chivu, avându-i în distribuție pe Ali Deac, Iustinian Turcu (nominalizat pentru debut la premiile Uniter 2017), Denisa Lupu, Oana Marin, Marian Bureață, Denisa Pintiuță, Vlad Jinga, Gabriela Pîrlițeanu, Raj-Alexandru Udrea, Ștefan Tunsoiu, Mihai Rădulea, Alin Turcu, Vladimir Petre – este un musical ca de pe Broadway, cu o poveste science fiction simplă și frumoasă, pentru toate vârstele, arborând mijloacele en vogue ale teatrului contemporan (varietate de instrumente muzicale, calități vocale și coregrafice, excelentă sincronizare a dansatorilor în executarea pașilor de dans), scoțând în evidență aptitudinile deosebite ale tinerilor actori sibieni.

Familii (în regia lui Eugen Jebeleanu, avându-i în distribuție pe Marian Bureață, Ioana Cosma, Oana Marin, Vladimir Petre, Gabriela Pîrlițeanu, Ștefan Tunsoiu, Iustinian Turcu și Claudiu Urse) aduce în discuție subiecte controversate ale societății de astăzi (problema familiei tradiționale și a cuplului format din două persoane, cu modificările aduse în Constituție). Având o structură dinamică, spectacolul e riguros organizat, intercalând câteva momente reușite de song și band. Ilustrațiile video sunt realizate de Andrei Cozlac, iar spațiul scenic fresh e configurat de Velica Panduru contribuind la un spectacol reflexiv ce lasă loc în mod paradoxal emoției la final, însă și în acest caz e vorba de emoție trecută prin filtrul rațiunii. Atât subiectele, cât și mijloacele folosite (adresarea la microfon, simularea proiecției în timp real și alte tehnice de sorginte brechtiană, trecerea microfonului de la un actor la altul, spațiul alb colorat prin lumini sau recuzită etc.) sunt foarte bine calculate și integrate în economia spectacolului.

Sărbători fericite (în regia lui Cristian Juncu, avându-i în distribuție pe Adrian Matioc, Ofelia Popii, Cendana Trifan, Marius Turdeanu) preia trei situații delicate de cuplu din textele lui Neil LaBute și le redă extrem de nuanțat, actorii având în cea mai mare parte roluri duble, la antipozi pe durata aceluiași spectacol, fiind extrem de bine lucrate cu regizorul.

Vorbiți tăcere?/Sprechen Sie Schweigen? (în regia Gianinei Cărbunariu, avându-i în distribuție pe Emõke Boldizsár, Daniel Bucher, Ofelia Popii, Valentin Späth, Marius Turdeanu) este mai mult decât un spectacol de teatru documentar, având o construcție circulară, în jurul unor pasaje extraspectaculare și metaspectaculare, evidențiind miezul problematic prin care spectatorul devine actant: exploatarea forței de muncă estice în Occident și tratamentul inuman de care muncitorii au parte, considerând situații punctuale, minuțios analizate și redate. Dacă în alte ocazii remarcam teatralitatea actorilor din spectacolele Gianinei Cărbunariu, acum observ cum jocul acestora este atât de performant încât dramatismul se îmbină cu atitudinea degajată pe care doar actorii care au lucrat și înțeles temeinic un rol și-o pot permite. În prima parte punând accent pe situațiile configurate prin interpretare și mișcare scenică, dezvoltate într-un decor minimalist, spectacolul devine profund estetic în cea de-a doua, fără ca mesajul să piardă din gravitate.  

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2017/04/teatrul-sibian-in-microstagiunea-brd.html

Casă spre acasă

Thrillerul psihologic The Girl on the Train a fost ecranizat de Tate Taylor în 2016, după un scenariu de Erin Cressida Wilson, bazat pe romanul Paulei Hawkins (2015), având-o pe Emily Blunt în rolul lui Rachel. Într-o adaptare diferită, subliniind latura psihologică a poveștii, dar înlăturând-o pe cea de scenariu de groază, Laura Bilic este captivantă în one-woman show-ul Casă spre acasă.

Laura Bilic este o actriță expresivă, cu o înclinație aparte spre teatrul psihologic. Prin dramatizarea romanului Paulei Hawkins și transformarea acestuia în one-woman show, actrița o aduce în prim-plan pe Rachel, redându-i povestea cu acuratețe și umor. Nu folosește decât în extrem de mică măsură recuzită (o geantă, o doză de suc) și nu face decât arareori apel la imaginația spectatorului – ca atunci când îl solicită parcă să împărtășească amintirile plăcute pe care soțul victimei le transformase cu abilitate, din dorința de a o controla emoțional pe Rachel, în coșmaruri, cum ar fi atingerea mâinii gazdei (soția șefului lui Tom) la plecarea dintr-o vizită unde credea că se comportase abominabil, iar Tom o făcuse să creadă că acesta era motivul pentru care fusese concediat. În cea mai mare parte, își reține auditoriul racordat la poveste în mod natural, fără a apela la strategii, precum acumularea de detalii sau crearea de suspans. Personajul este construit cu subtilitate, nici prea exterior, nici prea interiorizat. Drama, depresia, situația existențială dificilă (trădare, inacceptarea fertilității, divorț, evadare în alcoolism și în imaginar, reprimarea dorințelor) se lasă doar întrevăzute prin gesturi adecvate în mod realist scenariului, acestea nu i se impun privitorului.

În film, Emily Blunt este condusă regizoral pentru a reliefa declinul și regăsirea protagonistei. Estetica urâtului nu este evitată, ci dimpotrivă căutată pentru a spori nota de mister a thrillerului. Eșuând în plan personal, Rachel se refugiază într-o lume virtuală, populată de schițe de caiet desenate în tren, de ”demonul alcool” și de viețile altora urmărite fugitiv din tren și distorsionate în imaginație (fericirea unor anonimi care primesc nume fantasmagorice, în funcție de dispoziția lui Rachel, este exagerată), dat fiind că ceea ce protagonista reușește să vadă pe fereastra trenului nu sunt decât fragmente scoase din context. În acest mod, asociind imaginea fericită a cuplului format din fostul ei soț și Anne, cu care o înșelase înainte de a se căsători și de a se muta împreună în fosta lor casă, cu imaginea cuplului necunoscut, urmărit cu privirea zi de zi din tren, Rachel continuă să își trăiască viața pierdută. Numai că într-o zi o vede pe necunoscută în brațele altui bărbat și se simte trădată, ca și cum ar fi fost înșelată și părăsită din nou. Trăirile lui Rachel sunt potențate de consumul de alcool, ajungând să exagereze realitatea și să o interpreteze exagerat. Într-o zi de vineri, coboară din tren ca pentru a restabili ordinea imaginară pierdută prin distrugerea imaginii ideale de cuplu și se trezește plină de sânge, neștiind ce se întâmplase. Aflând de dispariția femeii necunoscute, dar atât de familiare ajunge să creadă că ar fi posibil ca ea însăși să îi fi făcut ceva rău. În cele din urmă, descoperă adevărata față a fostului ei soț, îi revine nu doar amintirea respectivei zile de vineri, ci întreaga memorie diferită de ceea ce soțul ei o manipulase să creadă despre ea însăși. Eliberată de vină, de povara trecutului și de frica de ea însăși, Rachel se regăsește pe sine. Iar fostul ei soț, adevăratul criminal și amantul femeii necunoscute, plătește pentru tot, fiind omorât în legitimă apărare.

Tot despre pierdere și regăsire de sine este inevitabil vorba și în spectacolul Laurei Bilic, al cărui titlu este foarte sugestiv, ales printr-un joc de cuvinte între substantivul ”casă” (casele privite din tren, fosta casă a lui Rachel și casa celuilalt cuplu) și adverbul ”acasă” atât de potrivit pentru redresarea situației existențiale a  protagonistei. Exceptând câteva momente punctate muzical sau prin lumini, one-woman show-ul Laurei Bilic curge firesc. Psihologia personajului este nuanțată cu finețe și atent calculată și dozată. Actrița nu se năpustește, nu tușează și nu aglomerează scenariul. E foarte multă delicatețe actoricească în parcursul Laurei Bilic și foarte mult profesionalism. Rolul convinge fără a epuiza nici energia actriței și nici pe cea a spectatorului pentru că nu recurge la ieșiri histrionice intempestive.          

Am văzut-o pe Laura Bilic în diverse ipostaze de rol, potențate sau nu prin machiaj, costumație, majoritatea încărcate psihologic, am revăzut-o cu plăcere pe scenele diverselor instituții teatrale din Iași sau pe scena independentă. Dar acum aș putea spune că a atins un echilibru profesional și o maturitate de creație de invidiat. Am înțeles de-a lungul timpului că studenții la actorie nu concep ca profesorul care îi îndrumă să nu joace el însuși/ea însăși. Sau că au mai mare încredere într-un profesor care e în același timp un actor activ. Din acest punct de vedere, dat fiind că predă la Universitatea de Arte din Iași, Laura Bilic este pe scenă un model pentru studenții ei. Cu toate acestea, spectacolul ei nu se convertește într-o lecție de actorie, ci are valoare în sine. Este o mostră de teatru de calitate.

(Casă spre acasă, adaptare după romanul Fata din tren/The Girl on the Train de Paula Hawkins, one-woman show cu Laura Bilic, traducerea și dramatizarea: Laura Bilic, Cafenea Fix, 16 martie 2017)  

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2017/04/casa-spre-acasa.html