Casă spre acasă

Thrillerul psihologic The Girl on the Train a fost ecranizat de Tate Taylor în 2016, după un scenariu de Erin Cressida Wilson, bazat pe romanul Paulei Hawkins (2015), având-o pe Emily Blunt în rolul lui Rachel. Într-o adaptare diferită, subliniind latura psihologică a poveștii, dar înlăturând-o pe cea de scenariu de groază, Laura Bilic este captivantă în one-woman show-ul Casă spre acasă.

Laura Bilic este o actriță expresivă, cu o înclinație aparte spre teatrul psihologic. Prin dramatizarea romanului Paulei Hawkins și transformarea acestuia în one-woman show, actrița o aduce în prim-plan pe Rachel, redându-i povestea cu acuratețe și umor. Nu folosește decât în extrem de mică măsură recuzită (o geantă, o doză de suc) și nu face decât arareori apel la imaginația spectatorului – ca atunci când îl solicită parcă să împărtășească amintirile plăcute pe care soțul victimei le transformase cu abilitate, din dorința de a o controla emoțional pe Rachel, în coșmaruri, cum ar fi atingerea mâinii gazdei (soția șefului lui Tom) la plecarea dintr-o vizită unde credea că se comportase abominabil, iar Tom o făcuse să creadă că acesta era motivul pentru care fusese concediat. În cea mai mare parte, își reține auditoriul racordat la poveste în mod natural, fără a apela la strategii, precum acumularea de detalii sau crearea de suspans. Personajul este construit cu subtilitate, nici prea exterior, nici prea interiorizat. Drama, depresia, situația existențială dificilă (trădare, inacceptarea fertilității, divorț, evadare în alcoolism și în imaginar, reprimarea dorințelor) se lasă doar întrevăzute prin gesturi adecvate în mod realist scenariului, acestea nu i se impun privitorului.

În film, Emily Blunt este condusă regizoral pentru a reliefa declinul și regăsirea protagonistei. Estetica urâtului nu este evitată, ci dimpotrivă căutată pentru a spori nota de mister a thrillerului. Eșuând în plan personal, Rachel se refugiază într-o lume virtuală, populată de schițe de caiet desenate în tren, de ”demonul alcool” și de viețile altora urmărite fugitiv din tren și distorsionate în imaginație (fericirea unor anonimi care primesc nume fantasmagorice, în funcție de dispoziția lui Rachel, este exagerată), dat fiind că ceea ce protagonista reușește să vadă pe fereastra trenului nu sunt decât fragmente scoase din context. În acest mod, asociind imaginea fericită a cuplului format din fostul ei soț și Anne, cu care o înșelase înainte de a se căsători și de a se muta împreună în fosta lor casă, cu imaginea cuplului necunoscut, urmărit cu privirea zi de zi din tren, Rachel continuă să își trăiască viața pierdută. Numai că într-o zi o vede pe necunoscută în brațele altui bărbat și se simte trădată, ca și cum ar fi fost înșelată și părăsită din nou. Trăirile lui Rachel sunt potențate de consumul de alcool, ajungând să exagereze realitatea și să o interpreteze exagerat. Într-o zi de vineri, coboară din tren ca pentru a restabili ordinea imaginară pierdută prin distrugerea imaginii ideale de cuplu și se trezește plină de sânge, neștiind ce se întâmplase. Aflând de dispariția femeii necunoscute, dar atât de familiare ajunge să creadă că ar fi posibil ca ea însăși să îi fi făcut ceva rău. În cele din urmă, descoperă adevărata față a fostului ei soț, îi revine nu doar amintirea respectivei zile de vineri, ci întreaga memorie diferită de ceea ce soțul ei o manipulase să creadă despre ea însăși. Eliberată de vină, de povara trecutului și de frica de ea însăși, Rachel se regăsește pe sine. Iar fostul ei soț, adevăratul criminal și amantul femeii necunoscute, plătește pentru tot, fiind omorât în legitimă apărare.

Tot despre pierdere și regăsire de sine este inevitabil vorba și în spectacolul Laurei Bilic, al cărui titlu este foarte sugestiv, ales printr-un joc de cuvinte între substantivul ”casă” (casele privite din tren, fosta casă a lui Rachel și casa celuilalt cuplu) și adverbul ”acasă” atât de potrivit pentru redresarea situației existențiale a  protagonistei. Exceptând câteva momente punctate muzical sau prin lumini, one-woman show-ul Laurei Bilic curge firesc. Psihologia personajului este nuanțată cu finețe și atent calculată și dozată. Actrița nu se năpustește, nu tușează și nu aglomerează scenariul. E foarte multă delicatețe actoricească în parcursul Laurei Bilic și foarte mult profesionalism. Rolul convinge fără a epuiza nici energia actriței și nici pe cea a spectatorului pentru că nu recurge la ieșiri histrionice intempestive.          

Am văzut-o pe Laura Bilic în diverse ipostaze de rol, potențate sau nu prin machiaj, costumație, majoritatea încărcate psihologic, am revăzut-o cu plăcere pe scenele diverselor instituții teatrale din Iași sau pe scena independentă. Dar acum aș putea spune că a atins un echilibru profesional și o maturitate de creație de invidiat. Am înțeles de-a lungul timpului că studenții la actorie nu concep ca profesorul care îi îndrumă să nu joace el însuși/ea însăși. Sau că au mai mare încredere într-un profesor care e în același timp un actor activ. Din acest punct de vedere, dat fiind că predă la Universitatea de Arte din Iași, Laura Bilic este pe scenă un model pentru studenții ei. Cu toate acestea, spectacolul ei nu se convertește într-o lecție de actorie, ci are valoare în sine. Este o mostră de teatru de calitate.

(Casă spre acasă, adaptare după romanul Fata din tren/The Girl on the Train de Paula Hawkins, one-woman show cu Laura Bilic, traducerea și dramatizarea: Laura Bilic, Cafenea Fix, 16 martie 2017)  

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2017/04/casa-spre-acasa.html